Pe măsură ce trece timpul devin din ce în ce mai tolerantă în privinţa defectelor umane. Nimeni nu-i perfect, toţi avem acel ceva atât de pregnant încât capătă puterea de a scoate pe alţii din minţi 🙂
Rămân însă două metehne care mă indignează la culme, aproape paralizant: lipsa de recunostinţă şi obrăznicia.
Nerecunoştinţa izvorăşte dintr-o tară de caracter. Nu mă aştept ca atunci când ajut pe cineva să primesc altceva în schimb, o fac pentru că pot şi nimic mai mult. Aşa funcţionează lumea: dai şi primeşti. Nu trebuie să existe mulţumiri formale, mâini pupate sau scrisori de recunoştinţă. Dar există oameni pentru care a fi ajutaţi reprezintă o datorie a întregului glob pământesc. Şi când te mobilizezi să-i sprijini, se simt mai confortabil să te scuipe pentru că uite aşa au reuşit sa dea greş. Şi nu este niciodată de ajuns, nu ai făcut niciodată suficient.
Asta înseamnă nerecunostinţă: să nu existe limite, să crezi că nevoile tale sunt primordiale oricând, oricum, oriunde, să nu înţelegi că orice gest mic este o faptă bună şi să aştepţi constant luna de pe cer.
Înţelepciunea populară zice bine: pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Sunt semeni care asta fac – te sufocă pentru că le-ai dat cândva o mână de ajutor. Şi în loc să te bucuri pentru fapta bună, stai şi-ţi plângi soarta de muscă prinsă în plasa care ţi s-a tesut.
Lipsa de recunoştinţă are doar impact individual: te face să te simţi prost, inadecvat, să te retragi, să te ascunzi de cei în cauză. Îţi scade încrederea în tine, deşi normal ar fi altfel, te indispune. Nimic periculos aşadar, dar cu gust neplăcut, generator de greaţă. Ba chiar educativ, pentru că ajungi să înveţi multe despre limitele proprii, despre cât dai altora şi cât rămâne pentru tine, despre cei care îti vin alături de-a lungul vieţii.
A doua meteahnă, obrăznicia, izvorăşte din prostie, aceasta din urmă nefiind un defect major atât timp cât rămâne latentă. Obraznicul este însă idiotul cu gură mare şi fără muşchi, care vrea să-i ţină la respect pe cei din jur prin simpla putere a cuvintelor urâte. Atât are, atât dă.
Dacă nerecunoştinţa este inofensivă la nivel de grup, obrăznicia are un impact social major. Ăştia stupizi, dar vocali, ajung să conducă: firme, departamente, oameni, lumea. Şi să le conducă asemeni lor: prost. Dau senzaţia ca sunt puternici, doar pentru că au curajul să deschidă gura fără să-şi conecteze creierul înainte şi de aceea devin credibili în demonstraţia lor de forţă. Şi cum proştii sunt statistic mai mulţi decât deştepţii, obraznicii reprezintă o bază mare de selecţie.
De aceea cred că ar trebui să-i punem la punct mai des. Să le închidem gura atunci când ni se adresează, să le amintim că a fi tâmpit nu-i o virtute, să-i promovăm mai putin astfel încât să dispară din spaţiul public. Deja eleganţa asta distantă şi glumele fine la adresa lor ne-au costat prea mult. S-au înmulţit, s-au obrăznicit prea tare, ne sufocă şi ne asimilează.
Moarte aşadar obrăzniciei! Trebuie instaurată o dictatură a bunului simţ. Asta aşa, că tot începe oficial campania electorală.