Vă amintiți, probabil, de Sfântul Nicolai cel din cui, instrumentul de potolit școlarii pe care îl evocă Ion Creangă în amintirile sale din copilărie. Și de papara mâncată chiar de Smărăndița popii.
Era pe la 1800 și ceva, dar să nu credeți că umbra biciului de curele și a Calului Bălan nu bântuie încă.
Frica – de bătaie, vorbă grea sau pedeapsă – este încă folosită în educația copiilor la scară largă atât în școli, cât și acasă. Iar motivul este simplu: funcționează rapid pe termen scurt! Cumințește imediat, sporește concentrarea, aduce rezolvări instant.
Totuși costurile pe termen lung sunt uriașe. Și plătite doar de victime, care uneori nici nu știu de unde li se trage. Plus de sistemele de sănătate care suportă somatizările tulburărilor de anxietate. Pentru că ce altceva devine amenințarea zilnică decât un mod de viață anxios?
De ce funcționează frica?
Pentru că este mobilizatoare de resurse. Când ți-e teamă, ai un moment de paralizie, după care acționezi sub impusul adrenalinei și a altor instrumente date de biologie și de rolul ei adaptativ.
Care sunt costurile ei?
După cum spuneam, pe termen scurt pare soluția minune. Generează performanțe atât la școală, cât și prin firme sau pe terenurile de sport. Folosită intensiv, însă, conduce la comportamente evitante și lipsa asumării responsabilității. Adică obediență și dificultăți de mobilizare.
Oricât v-ar spune marii campioni/ antreprenori/ artiști că au fost motivați de abuzurile suferite, să știți că ei ar fi ajuns acolo, sus, și fără pedepse sau umilințe. Pentru că talentul și motivația/ pasiunea generează de fapt succes. Și probabil antrenați fără componenta educativă negativă folosită intensiv ar fi avut performanțe mai durabile.
Educația este un proces orientat spre viitor, spre a dezvolta, construi, învăța. Ori frica te ține captiv în trecut: în greșelile făcute, obstacolele întâlnite, în dezamăgirea pe care ai provocat-o. De aceea ajunge să devină blocantă, sabotoare, ca o voce interioară care îți amintește perpetuu de erorile tale.
Care sunt instrumentele generatoare de frică?
Evident că primul lucru la care ne gândim este bătaia, corecțiile fizice, mai ales că cercetările din ultimii ani arată că părinții și profesorii încă le mai folosesc. 60% dintre copii susțineau într-un sondaj din 2019 că au fost loviți de adulți. 60%! O palmă la fund n-a omorât pe nimeni, este deja un refren încetățenit.
Dar să lăsăm extrema asta, poate între timp s-au mai schimbat lucrurile. Există altele, mai subtile, pe care le-am crede inofensive și nu sunt deloc așa:
Amenințările. “Te dau afară din școală!”, “Eu te-am făcut, eu te omor!”, “Nu treci clasa la mine!”, “Îți rup mâna dacă mai scrii așa urât!” par niște vorbe inofensive. Doar că mulți copii le iau ca atare. Ei nu înțeleg exprimările noastre metaforice și chiar își închipuie că îi omorâm, le rupem mâna sau că rămân repetenți. Știu că mulți cred că asta ar trebui să-i motiveze, de fapt demolează stări de spirit și dorința de a progresa.
Remarcile pasiv-agresive, etichetele negative: “Dormi pe tine!”, “Cu cine semeni așa lent?”, “Ești chior/ surd?” În afara faptului că umilesc, nu au nimic constructiv în ele. Din nou precizez că de multe ori copiii le iau exact așa cum sună și nu înțeleg deloc ce ar trebui să facă. Eficient ar fi să creăm așteptările, nu să criticăm: “Mai repede!”, “Ascultă-mă sau privește-mă cu atenție!”, iată niște îndemnuri clare, fără echivoc.
Pedepsele: colțul de rușine, statul în picioare când ceilalți stau jos, banca greșelii. Umilința de acest tip nu clădește caractere. Pedepsele pot fi însă convertite în răscumpărarea greșelii: nu ai făcut tema asta, o poți face pentru data viitoare plus un exercițiu suplimentar. Nu ai reușit un anumit element, îl poți repeta poate iese. Dar rolul educației este să construiască noi abilități, comportamente, nu să pedepsească nereușitele.
Profețiile negative: “Vei muri de foame/ vei ajunge la împins vagoane!”, “Nu se va alege nimic bun din tine!” Sunt atât de greșite încât îmi pare imposibil să le demontez. Acestea tind să devină vocea interioară sabotoare și să ne joace feste când ne așteptăm mai puțin.
Retragerea suportului – “Nu mai vorbesc cu tine!”, “Nu te mai iubesc dacă faci asta!”, “Nu te mai primesc la orele mele niciodată!” Să-ți abandonezi rolul de educator/formator/ părinte pentru că ai fost dezamăgit, mi se pare criminal. Indiferent ce greșeală face un copil, logic și firesc este să fii acolo lângă el pentru a-l ajuta să progreseze. Cum ar putea face asta când adultul din viața lui, adică cel care ar trebui să-i fie un model, abandonează?
Evident că în devenirea unui pui de om apar situații atât de variate și provocatoare încât e greu de crezut că putem elimina definitiv frica din educație. E greu să vezi copii cu potențial cum se autosabotează și să nu încerci chiar și ce știi că nu este recomandat. Întotdeauna vor exista momente critice, în care nu găsești soluții sau în care ai reacții instinctive, nu tocmai acceptabile. Educația este un drum lung și întortocheat cu halte necunoscute și o destinație dezirabilă, dar improbabilă.
În plus, varietatea intervențiilor educative este importantă, iar asta însemnă că nu putem elimina total negativul și miza doar pe floricele, îngerași sau mângâieri pe cap.
Problema nu este că uneori, ca educatori, o luăm pe drumul acesta ușor, ci atunci când facem o mantră din a îi umili, controla, eticheta, pedepsi pe cei mici sau mai mari.
Concluzionând:
Dacă vrem pui de om curajoși, cu inițiativă, capabili să-și transforme potențialul în reușite, nu biciul, nici pedeapsa, nici etichetele negative nu ne sunt aliații. Și vestea cu adevărat bună este că nu există limite în a găsi instrumente și soluții potrivite.