Toate discuţiile despre homeschooling din ultima vreme ascund un subiect comun, oarecum ascuns, dar tot mai prezent: frica de eşec. Toată fuga de competiţie, toată anxietatea provocată de comparaţia “copilul meu vs. copilul altuia” au la bază de fapt teama excesiva a părinţilor de a da greş.
Asta pentru că eşecul este văzut ca un balaur care te învinge definitiv, te lasă lat, fără puteri, fără capacitatea de a te mai ridica. Ai cunoscut chixul o dată, se cheamă că l-ai dat mereu. Şi pentru că educaţia este văzută defectuos, ca în vremurile de mult apuse, când se credea că omul se naşte o “tabula rasa”, o tabla goală pe care scriu cu cretă părinţii şi educatorii. Ai pus semnele greşit, ai creat un om defect.
Percepţia este deja comună, în ciuda faptului că istoria ne arată că multe eşecuri s-au dovedit a fi benefice sau pur şi simplu uşor de depăşit. Şi că educaţia este influenţată de numeroşi factori, incluzând aici neprevăzutul aşa că este aproape imposibil ca doar unul dintre ei să defecteze un om, însuşi defectul fiind greu de caracterizat.
De unde vine aşadar eroarea de a considera nereuşita ca fiind definitivă, un punct terminus pe harta destinului personal? Este simplu: din educaţie. Şi nu din cea de la şcoală, aşa cum mulţi blamează, ci chiar de acasă, din celula de bază a societăţii.
La inceputul verii am avut şansa să cunosc o doamnă psiholog foarte echilibrată. Preţuiesc asta pentru că văd o tendinţă îngrijorătoare la cei din breasla dumneaei de a trage concluzii pripite şi a se aşeza prematur pe o anumită baricadă. Doamna în cauză mi-a dat hâtru un exemplu, nu din cel dovedit ştiinţific ci din categoria “toţi ştim măcar un caz”(*): copiii cadrelor didactice sunt extrem de stresaţi şi au şanse mari să necesite la un moment dat intervenţie psihologică sau chiar tratament psihiatric.
Care este motivul pentru care aceşti copii poartă pe umeri o presiune atât de mare încât să aibă nevoie de ajutor în a o gestiona? Este simplu: nu au voie să greşească. Trebuie să fie întotdeauna un exemplu care să confirme că părinţii lor ştiu să ţină cu măiestrie frâiele în procesul educativ. Ceilalti copii pot lua câte o notă mică, pot să rateze concursuri, pot avea un parcurs mediocru în anumite momente. Cei ai cadrelor didactice ar trebui să strălucească moment de moment şi să treacă toate obstacolele cu brio. Altfel îşi dezamăgesc părinţii (“Ce vor zice colegii mei de eşecul tău!”), profesorii (“Tu, copil de cadru didactic, să o dai în bară aşa?”), dar şi grupul social (“Copil de profesor şi uite că n-a reuşit!”). Este evident că în acest context aşteptările prea mari din partea tuturor pot avea efecte paralizante. Si cu cât profesorul este mai bun, mai căutat, mai cunoscut, cu atât creşte presiunea asupra copiilor săi.
Iată unde este problema de fapt. Nu competiţia sau aşteptările prea mari stresează, ci lipsa de refugiu în cazul unui potenţial eşec. Proiectarea acestuia în mediul cel mai intim al educaţiei ca un fapt catastrofic, cu efecte de bombă atomică, ce lasă în urmă o cenuşa fără ADN de pasăre phoenix. Incapacitatea părinţilor de a-şi lăsa deoparte propriile aşteptări, dezamăgiri, traume căpătate în copilăria lor şi a-şi ajuta fiii şi fiicele să perceapă corect coordonatele unui insucces.
Una este dacă familia îţi spune că există întotdeauna un plan B sau că după orice furtună, oricât ar fi de puternică, tot iese soarele şi alta dacă ţi se reproşează că eşti o ruşine dacă nu te ridici la standardele impuse, că vei fi dezmoștenit în cazul ratării unui examen sau a unei cariere. Mesajele toxice care creează teroarea de a fi perfect reprezintă o formă de abuz psihologic. Şi acestea vin din mediul familial, pentru că intimitatea creează vulnerabilitate.
A nu se înţelege de aici că toţi profesorii îşi abuzează psihologic urmaşii. Era un exemplu de la care am pornit. Sunt unii care o fac, mulţi care nu. În plus am văzut medici, avocaţi sau oameni de afaceri care au aceeaşi abordare distructivă. Iar în cazul în care există în familie mai mulţi copii, comparaţiile frecvente şi părtinitoare generează şi mai multe stări conflictuale.
Există în contrapartidă şi varianta educării prin supraprotecţie. Îi ţinem acasă pentru că şcoala frustrează, le fixăm obiective întotdeauna realizabile, ghidam pas cu pas viaţa lor cotidiană şi deciziile de luat. Şi dacă printr-un ghinion suprem tot apare o nerealizare, le-o punem în cârcă altora: profesori, colegi, lume rea. Le conturăm astfel un mediu mult prea sigur încât odată ajunşi “pe picioarele proprii”, acestea vor tremura atât de tare încât le va fi greu să menţină o poziţie verticală.
A ne feri copilul de insucces, fie prin supraprotecţie, fie prin presiune psihică reprezintă abordări perdante. Eşecul, schimbarea, abandonul, frica, durerea sunt parte din viaţa noastră şi orice am face, este imposibil să ne lepădăm de ele. Soluţia câştigătoare este să creăm la timp modele de abordare constructivă, care să îi ajute să reacţioneze corect, să aibă întotdeauna planuri de rezervă, să ştie care vor fi dificultaţile şi pe cine pot conta pentru a le depăşi.
Oricât de mult ne-am implica social sau oricât de bine am vota, nu putem crea pentru cei ce vor veni o lume perfectă, cu şanse egale şi relaţii întotdeauna funcţionale. Dar putem să-i ajutăm să trăiască frumos şi curajos în cea imperfectă, disfuncţională, nedreaptă pe care o avem.
(*)Eu ştiu mai multe 🙂