În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă.
Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂
Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece.
De ce a început grădiniţa?
Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model).
De ce nu-i place grădiniţa?
Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are la dispoziţie mai mulţi adulţi dispuşi să îl ajute, la grădiniţă sunt mai mulţi ca el şi o educatoare care trebuie să îşi împartă în multe şi diverse părţi atenţia. Mersul la baie, masa, spălatul pe mâini, devin activităţi de grup. Este frumos când te obişnuieşti, dar generator de angoase la început.
Asta înseamnă că iese zdravăn din zona de confort. La toaletă, de exemplu, există un uscător de mâini electric care-l sperie. Acasă totul este sigur, cunoscut, confortabil.
Mersul la grădiniţă trezeşte sentimente pe care le vom retrăi ulterior la fiecare nou job, nouă situaţie socială, nou context în care trebuie să activăm.
Deci este normal să nu-i placă. Nici adulţilor nu le plac schimbările, fugind de ele până când nu mai au scăpare. Şi ce fac copiii când sunt copleşiţi? Plâng. Mult, tare, cu toată fiinţa lor, dar (sper) vindecător.
Ce îmi dă speranţe?
Deşi dimineaţa începe cu dor şi jale, la prânz îl găsesc senin, linistit pe scăunel, cu câte un pluş în braţe. În ciuda revederii călduroase, nu uită că are de luat gustarea pentru după-amiază, aşa că dupa ce îmi sare furtunos în braţe se întoarce să o recupereze. Ne iubim, ne stimăm, dar dragostea trece prin stomac!
Ce este de făcut?
În cazul acesta, normal este să persişti în greşeală 🙂 Grădiniţa a început, trebuie aşadar să continue. Pauzele nu sunt recomandate, deoarece creează falsa speranţă de final al corvoadei. Răbdare şi ciocolată aşadar (*), vor veni şi vremurile în care adaptarea se va fi terminat!
Toate sfaturile pe care le găsim prin reviste, site-uri sau oferite de comitete ad-hoc de specialişti nesolicitaţi sunt dureros de inutile. Oricât li se explică, oricât de înţelegători par acasă în lipsa factorului de stres, în momentul revederii grădiniţei, când sentimentele contradictorii dau năvală, vine şi jalea mintenaş. Tot ce putem face este să-i înţelegem, să ne ţinem nervii în frâu şi să nu le adăugăm şi alte surse de stres suplimentare (alte schimbări de program, altă bonă/ adulţi care să-l îngrijească, mutarea locuinţei sau diverse altele generatoare de angoase). În cazuri extreme, definiţia limitei maxime fiind la îndemâna părinţilor, o discuţie cu un consilier psihologic ajută.
Ajută de asemenea să avem încredere în doamnele educatoare. Sunt bine intenţionate, au acelaşi interes ca noi – o adaptare rapidă a copilului la grădiniţă, plus o experienţa bogată în astfel de situaţii.
În timp ce scriu, a iesit şi soarele. C-aşa-i românul, frate cu natura! 🙂
(*) Tutunul a ieşit din modă, zicala trebuie aşadar rescrisă.