- 24/10/2023
Se spune că pentru o viață fericită ar trebui să limităm așteptările pe care le avem de la cei din jur. Ceea ce pare corect până în momentul în care ne uităm la cine stă în apropierea noastră.
Pentru că este imposibil să-ți privești copiii și să te gândești că-i poți crește fără să ai așteptări de la ei. Uneori exagerate. Același lucru se întâmplă și cu un partener de afaceri sau de cuplu, cu angajații, colegii sau orice alt om cu care împarți un interes comun.
De fapt, nu lipsa așteptărilor creează echilibrul relațiilor, pentru că este utopică. Ci flexibilitatea lor. Capacitatea de a înțelege că nu primim întotdeauna ceea ce vrem, și nu pentru că nu merităm sau nu suntem iubiți, ci pentru că nu (se) poate.
Fiecare are dreptul să ceară, atât timp cât este rezonabil în solicitările sale. Nu te poți aștepta ca, de exemplu, cineva să nu îmbătrânească de-a lungul timpului. Sau sa te facă fericit, când nici nu știi ce înseamnă asta pentru tine. Să își/ nu-și schimbe stilul de viață atunci când statutul financiar s-a modificat serios. Să reacționeze așa cum vrem noi, pentru că vrem noi.
Există limite naturale în ceea ce așteptăm de la alții. Și există și limitările personale ale fiecăruia dintre noi. Pentru că toți avem dreptul de a refuza ceea ce ni se pare nejustificat, nepotrivit, intruziv, inconfortabil.
Apoi, mai contează contează și cum ceri. Mulți se află în incapacitatea de a spune de la început ce își doresc, ajungând să comunice când deja sunt încărcați de frustrări și resentimente. Care iau locul rapid nevoilor inițiale, devenind prioritare în agenda zilnică a cuplului.
De aceea terapia de cuplu nu repară partenerii, așa cum se așteaptă cei care apelează la ea. Nici nu ar avea cum, pentru că nu omul se strică, ci interesele, dorințele, obiectivele sunt cele care se modifică. Iar sesiunile de consiliere încearcă să ghideze protagoniștii pe drumul în care să-și descopere și comunice constructiv așteptările. Acesta fiind și motivul pentru care nu funcționează întotdeauna: uneori ajungem în punctul în care nu putem accepta că nevoile noastre nu-si găsesc rezolvarea în brațele celuilalt.
Dependențele, infidelitatea, incapacitățile grave erodează căsătoriile. Dar și schimbările de statut. Mulți dintre oamenii deveniți bogați au divorțat de partenerele cu care si-au început călătoria spre îmbogățire pentru ca li s-a schimbat percepția asupra a ceea ce își doresc în cuplu. Iar cei care au scăpătat au fost părăsiți tocmai pentru că nu mai puteau satisface nevoia primordială care a stat la baza parteneriatului.
Întotdeauna vor exista variații, unele individuale, altele care țin de relație și este dreptul nostru de a ne adapta sau nu la ele, de a le accepta sau a le respinge. Să nu uităm că într-o căsătorie apar multe paliere care trebuie gestionate în doi: finanțe, sănătate, creșterea copiilor, grija bătrânilor, vacanțe, prietenii, carieră, diverse oportunități sau riscuri. Sau cei doi potențiali piloni ai depresiei: concedierea și doliul.
E greu de crezut că poți să rezonezi la toate în același timp, mai ales când vii din familii cu modele parentale foarte diferite. E imposibil să nu te lupți, să nu te cerți, să nu încerci să manipulezi, să nu suferi, să nu cazi.
Viața e într-o dinamică perpetuă, oamenii au și ei o evoluție a lor, relația în sine își schimbă continuu coordonatele.
Nimic nu va mai fi cum știm că a fost. Când firile celor doi încep să se ciocnească fără fluturii care amortizau loviturile și cu arme noi, când trebuie plătite facturi, găsită grădiniță, suportat toane adolescentine la pachet cu ale șefului, lucrurile pot scăpa rapid de sub control.
Așadar nu lipsa așteptărilor e cheia. Ci înțelepciunea, firescul și înțelegerea dinamicii lor. Toți avem în cap îndemnul din titlu, ne dorim cu toată ființa noastră să fim iubiți și acceptați necondiționat. Dar tot mai puțini conștientizează că orice relație romantică este, în definitiv, un parteneriat în care dai și primești. Și se strică atunci când unul sau amândoi simt că în loc de câștig reciproc, cineva profită prea des și cineva pierde mereu.