Trăim copilăria precoce a copiilor noștri ca pe cea mai complicată etapă. Oboseala, nesiguranța, lipsa de comunicare clară cu piticii din dotare ne pun serios la încercare puterile parentale.
În contextul ăsta, cea mai enervantă replică mi se părea a fi: “copii mici – probleme mici, copii mari – probleme mari”. Am auzit-o de nenumărate ori și nu vedeam nimic mai dificil ca plânsetele prelungi și fără de rezolvare, teroarea nocturnă sau chiauneala diurnă.
Până în clasa întâi când un cod cu animale domestice ne-a pus nervii pe moațe. Urăsc de atunci cu tărie oile, orice ar zice miniștrii în funcție, pentru că erau semn de mediocritate. Apoi în apropierea gimnaziului când au fost de trecut numeroase examene. Le-am bifat cu brio, dar n-a fost ușor. Sau aseară, când a trebuit să completăm fișa cu opțiunile pentru liceu în baza căreia se realizează admiterea computerizată.
Serios că acum deja mi se par amuzanți colicii! Și momentul în care un vecin mi-a propus să o aducă pe mumă-sa pentru descântece că sigur copilul are altceva de urlă în halul prezentat.
Febrele acelea minore care mă terminau cu capul? Fleac! Stocul de Lioton epuizat pentru contuzii? O glumă. Babele care mă trimiteau la popă? O nimica toată!
Nu știu cine a scos vorba aceea, dar mare dreptate a avut. Declar așadar trecerea copilului de la dependența parentală spre independența destinului propriu ca mai grea etapă de până acum. Este deopotrivă frumoasă, dar încărcată abundent și copleșitor de întreaga paletă emoțională: frică, bucurie, speranță, deznadejde, încredere, blocaje, acceptare.
Și ceva îmi spune că nu va fi mai simplu nici de acum încolo. Dar sper să le simțim la fel de frumos.
Baftă tuturor!
Stai să organizezi prima nuntă, ca soacră mare 🙂
Aș paria la momentul ăsta că nu mă voi număra printre organizatori. Dar rămâne de văzut ce voi scrie peste un deceniu 🙂
Atunci stressul o să fie dacă te invită sau nu 😀
La cum previzionez că vor sta lucrurile voi uita că se însoară și voi întreba periodic cine e tipa 🙂