
De foarte puține ori ne gândim la nevoile reale pe care le au copiii noștri. Pendulăm adesea între supraprotecție exagerată și decizii pe care le luăm fără a-i implica, pentru că noi, adulții, știm oricum ce-i mai bine pentru ei. Și tindem să ne raportăm la confortul lor, nu la dezvoltare, care presupune destul de des momente de ieșire din zona cu puf.
Ce vor așadar copiii noștri? În fond, ce ne dorim toți:
Stabilitate, un mediu care își păstrează reperele și în care schimbarea apare suficient de previzibil și lent. Este probabil motivul pentru care le place să meargă la bunici: acolo adesea totul este imuabil, conservat în timp și spațiu.
Respect. Știu că încă pare exotic, dar și copiii au nevoie să fie tratați corect, să li se vorbească politicos, să se țină cont de limitele lor, să nu fie etichetați, ironizați. Nu le place să fie priviți ca și cum ar fi invizibili sau să fie mințiți, își doresc să fie implicați în decizii care îi privesc, dar să nu fie nevoiți să le ia chiar ei.
Autoritate reală, echilibrată. Deși se cred adesea supereroi, copiii știu că sunt vulnerabili. De aceea au nevoie de adulți puternici pe care să știe că se pot baza și care să-i ajute în devenirea lor. Asta nu înseamnă poziții de forță și demonstrații de agresivitate, ci înseamnă echilibru, control asupra situațiilor și potențialelor crize.
Modele corecte de actiune si comportament. Copiii nu fac ce zicem noi, ci întotdeauna copiază ceea ce văd la adulții (și copiii) din viața lor. Au așadar nevoie de curajul nostru, pentru a fi curajoși, de forța noastră pentru a fi puternici, de asumarea noastră pentru a fi autentici.
Acceptare necondiționată. Mi se pare incredibil când văd adulți care au dificultăți în a-și gestiona aspecte minore ale vieții, cerând copiilor fapte de vitejie și schimbări radicale de personalitate sau comportament. Am mai spus-o, a educa nu înseamnă a resofta, a modela ceva nou, după chipul și asemănarea perfecțiunii pe care ne-o imaginăm noi. Atât timp cât nu ne acceptăm puii cu bunele și relele lor, nu suntem, cu adevărat, părinți sau educatori.
Conectare, prezență fizică. În epoca în care părinții trebuie să muncească o mare parte din zi/ an, literatura de specialitate abundă în sfaturi despre “timpul de calitate” petrecut împreună cu urmașii. Realitatea este că cei mici și mai mărișori se confruntă zilnic cu tot soiul de decizii, întâmplări, impedimente, bucurii, tristeți. Au nevoie de ghidaj, de sfaturi, de suport emoțional. Ideea unui interval de timp limitat și cumva organizat, petrecut cu ei este nefirească, scolastică. În plus, copiii se conectează cu cei din jur la nivel fizic: au nevoie de un salut aparte, de îmbrățișări, de mângâieri, de căldura celorlalți și este suficient să-i vedeți cum se joacă unii cu alții să îmi dați dreptate. Timpul de calitate de care au nevoie devine, așadar, pur și simplu timp. Cât de mult le putem da, în contextul în care au nevoie, în mod evident, și de mâncare!
Punând cap la cap toate cele de mai sus, copiii noștri trebuie să simtă că sunt cei care contează pentru noi. Așa cum și noi ne dorim să știm că suntem importanți pentru cei care contează în viața noastră.