Semnal de alarma

Verifică, totuși, în ce mulțime ai nimerit!

La începutul pandemiei, pe când se luau primele măsuri pentru a zădărnici boala, mi-am dat și eu, ca tot românul, cu presupusul despre măsurile luate. Cea mai stupidă mi s-a părut, de departe, termometrizarea în masă, nu doar pentru că în anumite perioade ale lunii dau termometrul peste cap, dar știu cum e cu luatul temperaturii, că doar am doi copii acasă: în cazul aparatelor digitale trebuie încercat de 2-3 ori până ajungi la o valoare normală. Am avut (ca de obicei) dreptate: în sutele de cazuri în care mi s-a luat temperatura prin oraș, fie am avut 37,6, pentru că așa vor hormonii mei când fac brusc efort, fie 34,5 ca să se asorteze cu anemia din dotare și să par moartă de-a dreptul. Niciuna dintre valori, însă, nu mi-a interzis accesul pe undeva și nici n-am fost subiectul unor situații penibile, așa cum mă temeam. Termometrizarea în masă s-a dovedit inutilă, dar continuă dintr-o inerție cu care ne-am obișnuit. Totuși nu despre demersul în sine am vrut să vă vorbesc. Revenind la comentariile mele pe ...
Citește mai mult »

Copiii vor fi în regulă

Este evident pentru toată lumea – părinți, profesori, simpli observatori – că prezenta situație sanitară îi afectează pe copiii de toate vârstele mai mult poate decât pe noi, adulții. Viața lor a fost dată peste cap. Nu doar școala și holurile ei lipsesc din peisaj, ci și restul activităților pe care le aveau: sport, ieșit în parc, tabere, pur și simplu pierdutul vremii cu prietenii. Totul le-a devenit fie inaccesibil, fie generator de anxietate. Mulți strigă că ar trebui să se întoarcă la clase. Dar este evident că blamatul online, dincolo de limitările sale, a venit și cu o scădere a numărului de infectări. Este clar că până când nu se găsesc soluții medicale viabile, a merge la școală zilnic aduce exact riscurile de care ne temem zilele acestea. Ce putem face? În primul rând să avem grijă de noi, adulții. Copiii, mai ales cei mici, sunt adevărați bureți de emoții, absorb tot ce este în jurul lor. Când părinții nu sunt bine, nici ei nu sunt! Apoi să-i vedem, ascultăm, înțelege. Cuprinși de propriile noastre griji și frici și ...
Citește mai mult »

Pentru sănătatea mintală, păstraţi așteptările la nivelul optim!

Zurgălăi, colinde, roșu, sclipici, cadouri, brad, cozonac. Dar și umbra nerealizărilor, a lipsurilor, a comparațiilor, a neîmplinirilor. A depresiei, anxietății, a dezechilibrului sau dependențelor. Acestea sunt sărbătorile de iarnă. Acel moment din an în care numărul oamenilor triști și a gesturilor necugetate cresc exponențial, în care singurătatea se simte monstruos și lipsa bifelor pe lista “rezoluțiilor” doare şi incapacitează. Am scris an de an despre acest fenomen, în texte care fie au ajuns virale sau au fost ignorate. Dar tot simt că nu fac destul pentru cei care se simt copleșiți de falsul sclipici festiv. Așa că în memorabilul an 2020 am ales să vă împărtășesc ce m-a(r fi) ajutat pe mine în anii în care am simțit umbra depresiei întunecându-mi gândurile de sărbătoare. Atunci când dorul de cei duși mă omora și puterile încetau să mă ajute. Când îmi țipa sufletul, iar apoi îmi urla și gura pentru că altfel simțeam că-mi explodează corpul. Este atât simplu: să fac mai puțin. Să găsesc timp și pentru durerea mea în copleșitoarea listă de to do. Să nu-mi suprasolicit forțele ...
Citește mai mult »

Nu progresăm schimbând obiectul urii

Cu ceva timp în urmă, pe când lumea protesta în stradă cu haștagul #Rezist, am scris aici un text în care mi-am manifestat destul de convingător disprețul față de un anume partid politic. Care a avut ceva succes. Dar a generat și un tras de urechi finuț și absolut justificat din partea unui vechi coleg, prieten și cititor, care mi-a dat de înțeles că ar fi trebuit să mă abțin în a-mi face publică opinia. I-am dat dreptate ulterior: ura nu este un sentiment care să-mi facă cinste și care să merite a fi promovat în textele mele. Și uite așa, o singură opinie contrară mi-a schimbat perspectiva. Am înțeles atunci, în ciuda consensului general, că a te poziționa superior față de o opțiune personală a altora, fie ea și politică, este, în fond, o formă de extremism. Și am deschis ochii mai bine, văzând cât de diversă este lumea din afara zonei mele de confort social și cât de normale sunt multiplele sale opțiuni. Aşa cum experienţele mele proprii au fost suficient de pregnante cât să ...
Citește mai mult »

Eroii noștri sunt, din păcate, și victime

Urmăresc știrile internaționale ca și pe cele interne: cu aceeași frecvență și intensitate. Tragedii, jocuri politice murdare, partizanate mai mult sau mai puțin asumate sunt peste tot în lume. Însă nu cred că există vreo țară în care să existe atâtea evenimente dramatice, absurde și ușor de contracarat ca în România. Fără să mă mai documentez și bazându-mă doar pe memoria mea recentă, avem prea multe victime arse în circumstanțe tragice și colective. Oameni pierduți în munți, care au supraviețuit unui accident aviatic, murind înghețați. O altă nenorocire similară petrecută pe apă soldată cu victime omenești pentru că barca salvatoare nu a putut fi pusă în funcțiune. Și mulți eroi. Oameni care au murit sau suferă îngrozitor pentru că au încercat să-și salveze semenii din tragediile absurde. A căror glorie durează atât cât țin titlurile de ziare. Apoi se luptă pentru drepturile și leacul invalidităților căpătate până la disperare. Sau care sunt comemorați doar de către cei puțini și dragi. Care sunt, și rămân din păcate, în primul rând victime. Nu doar că nu învățăm nimic din lecțiile trecutului, ...
Citește mai mult »

O problemă de sănătate mintală

De când cu noile reguli de protecție sanitară, observăm un lucru îngrijorător: mulți dintre co-naționalii noștri nu sunt doar căpoși sau proști, ci cu reale probleme în zona mansardată. Este suficient să vedem țâfna cu care răspund atunci când sunt apostrofați, discursurile pseudo-mistice, reacțiile nefirești. Putem da vina pe pândalnica de pandemie, dar realitatea este că și înainte pe străzile noastre observai cu ochiul liber oameni care au o reală nevoie de tratament psihiatric. Nu este de mirare că sunt atâția oameni cu probleme de sănătate mintală. Psihiatria este o ramură medicală subreprezentată, tocmai pentru că românii o ocolesc cu mare spor. Legislația este insuficientă și inutilă în cazurile serioase, preocuparea autorităților nulă. Inclusiv controlul psihologic reglementat în anumite profesii este fentat cu mare artă, că altfel n-am vedea atâția debusolați la catedră sau cu stetoscopul la gât. Înțeleg ce vreau să spun doar cei care au avut în proximitate astfel de cazuri. Oameni terorizați de vecini care-și ostoiau prea-plinul de alcool cu toporul, parteneri(e) de viață călcate cu sălbăticie în picioare, copii și părinți nevoiți să suporte ...
Citește mai mult »

Despre performanțe. Sau, mai bine, despre lipsa lor!

Știrile sportive din România sunt pline de fete frumoase și cancanuri. Performanțe nu prea mai avem de etalat, din motive de cauze. Nici ziarele de business nu mai scriu de mult despre reușitele afacerilor românești. A devenit plictisitor să zici despre aceeași mână de oameni care fac și dreg. Mulți deja plimbați prin perpetue scandaluri de corupție sau fraude diverse. Să mai zic, de exemplu, despre învățământ? Nici măcar nu visăm un loc în top 100 al Universităților. Despre cercetare? Mult talent, puțină reușită. Nu cred că există domeniu autohton în care să mai fim cu adevărat performanți. Și nu vorbesc despre perioada asta dementă, ci și despre vremurile pre-pandemice. Deși suntem mulți, deci bază de selecție ar fi, ne naștem talente și murim speranțe, indiferent că suntem antreprenori, sportivi sau cercetători. Știu că supăr când spun asta, dar România este o țară în care singura performanță notabilă a devenit să ajungi mediocru. Să fii un pic mai bun ca cei din jur. Să te descurci ceva mai bine. Și aceasta este prima dintre probleme: românii nu își propun să ...
Citește mai mult »

O chestiune de încredere

Cele mai multe interacţiuni interumane se bazează pe încredere. Mergi la un doctor având credinţa că îţi va da un tratament adecvat. Duci copilul la şcoală convins că va învăţa ceea ce trebuie. Mergi la restaurant cu speranţa că bucătarul nu doar ştie să gătească, dar o face respectând regulile de igienă proprii şi ale spaţiului de lucru. Realitatea este că nu ştim de la început dacă încrederea noastră este justificată sau nu, deciziile fiind de multe ori, în ciuda raţionalizării lor excesive, extrem de previzibile. Unii aleg cel mai titrat doctor sau cea mai scumpă şcoală/ cel mai luxos restaurant, în speranţa că diplomele sau costurile mai mari minimizează riscul unor erori. Alţii merg pe prima alegere disponibilă, lăsând providenţa să decidă. Oricum, în ambele cazuri încrederea ne poate fi înşelată. Dar cea mai mare dintre problemele din România este cea despre care vorbim acum: noi, românii, simţim că nimeni nu merită încrederea noastră, că o acordăm cui nu trebuie. Şi asta zi de zi, decizie cu decizie. Iată şi cauza principală a hemoragiei de conaționali care ...
Citește mai mult »

Online binele nu mai are cum să învingă

Toți influencerii ne servesc povești plângăcioase despre cât de mult hate au primit și cât de greu le-a fost să-l ducă. Numai că privind spre comentariile pe care le permit în Social Media, pare că hărțuirea este greu de dus, dar prea profitabilă să o înlăturăm pe bune. Comentariile negative sunt păstrate. Trollii sunt cultivați. Cifrele să crească! De ce nu șterg vorbele vădit jignitoare sau miile de comentarii postate automat despre războaie, cauze, reclame? Pentru că ele aduc mai mult trafic. Dacă postezi o poză cu tine și primești trei comentarii “ești frumi!” discuția rămâne la acest nivel. Dacă se trezește un ratat/ o ratată să constate că ai nas borcănat, apar și alții ca ei să constate același lucru sau să adauge că nici urechile nu-s tocmai de reclamă. Când raportezi “engheigimentul” spui cifre: câte like-uri, comentarii, vizualizări a avut un post. Că majoritatea sunt de la boți sau tâmpiți care n-ar cumpăra o măslină din tabloul postat de tine, nu interesează pe nimeni. Ipocrizia asta o fi profitabilă, dar face aerul virtual din online tot mai ...
Citește mai mult »

Ce alegi: un medic care știe meserie sau unul care are “atitudine”?

Este plină agora online de păreri privitoare la criteriile de selecție care trebuie aplicate la angajare. Și există o unanimitate: contează mai mult profilul personal decât pregătirea profesională. Atitudinea este cea care vinde, nicidecum știința de carte. Într-o țară de mâna a treia, da, contează mai mult să pară că știi, nu că știi, așa cum zice copilul meu mare. Să fii mințit frumos, să fii atras, motivat, fermecat. Dar marile descoperiri științifice, invenții, miracole medicale, nu au fost făcute de șmecherași care știau cum să fenteze un interviu de angajare, ci de oameni tobă de carte. La fel și firmele pe care le vedem acum ca iconice. Marile branduri au în istoria lor oameni care poate personal n-au fost cei mai atractivi sau angajabili. Dar clar au știut cu balonul managementului. Și despre leadership se vorbește obsesiv. Este la modă să fii un șef cool. Dar în situații de criză economică, ciclice și imprevizibile după cum observăm, mai importante decât carisma sunt capacitatea de a lua decizii grele și de a rămâne ferm pe poziții. De regulă, ...
Citește mai mult »