În general evităm parcurile mici de cartier, pentru ca dinamica grupurilor stabile formate din copiii care locuiesc în proximitate ne poate da bătăi de cap. De regulă sunt lăsaţi de izbelişte de bunici prea obosiţi sau părinţi abia sosiţi de la serviciu, iar jungla se instituie într-o perpetuă căutare a atenţiei adulţilor într-un mod, evident, distructiv. Oricum nu o primesc, dar asta este o altă discuţie.
Totuși ieri Cezar a insistat ca în drumul nostru spre parcul mare să oprim în unul mic cu aparatură de fitness. Ceea ce am şi făcut, el s-a antrenat în voie, iar eu am suportat cu stoicism râca perpetuă a doi băieţi, unul de patru ani şi unul de trei, unul cu muşchii, altul cu nişte capacităţi de verbalizare cu mult peste vârsta lui, unul care muşca, scuipa şi dădea pumni şi altul care plângea încasând şi apoi revenea lângă agresor.
Reacţiile adulţilor erau, evident, din aceeaşi poveste: aproape ireale. Pe de o parte să ţii agresorul în mediul în care nu se poate controla, mimând nişte regrete şi lăsând situaţia neschimbată, pe de alta, să rămâi cu un copil muşcat serios, scuipat şi luat la pumni în proximitatea agresorului, expunându-l la noi violențe pe măsură ce încerci să îi împaci. Au urmat maşinuţele “victimei” aruncate peste gard de agresor, o altă serie de pumni şi palme, vorbe urâte, alte lacrimi.
Până şi Cezar, care părea atras de antrenamentul lui (şi de o fetiţă din apropiere) a venit să mă întrebe dacă este cazul să intervină. Cumva agresivitatea aceea ne afecta pe toţi, ne apuca “nervosul” fără să vrem. Doar pe noi, cei neimplicați, însoțitorii celor doi păreau a fi pe modulul: chestii uzuale.
Ce au învăţat copiii aceia? Unul că este ok să scuipi şi muşti în parc, rămâi acolo, mai vii şi mâine, poate găseşti alti potenţiali proşti care stau şi încasează. Iar altul că e ok să fii scuipat şi muşcat, important este să aibă cine să-ţi arunce și maşinuţele peste gard.
Eu ştiu că nici evitarea nu este o soluţie, dar să stai să dai sau să încasezi la infinit pare de domeniul comediei.
Orice v-ar zice pseudopsihologii de rit nou, agresivitatea impune izolare, pentru că este contagioasă. Nu duci nervosul în temniţă şi-l încui cu cinci lacăte, dar îl scoţi din grup şi il muți într-un loc liniştit unde să se poată calma. Iar de partea victimei, agresivitatea impune prudenţă. Că de asta sunt în zilele noastre idioţi care dau urşilor de mâncare şi apoi sunt atacaţi: pentru că alţi idioţi care i-au “educat” au uitat să le dezvolte simţul pericolului. Dacă vezi că unul te scuipă, te îndepărtezi. Pentru că aşa cum natural s-a întâmplat aseară, pot urma pumni, palme, agresiuni verbale sau maşinuţe aruncate în cap.
Toate discuţiile despre agresivitate sunt sterile atât timp cât nu se punctează concret ce este de făcut. Nu-l agresezi pe agresor, că nu ai rezolvat nimic, îl îndepărtezi de grupul în care îşi manifestă pornirile, discuţi cu el apoi la rece şi încerci să afli care este acel “trigger” care îi stimulează pornirile violente, îl înveţi să îşi canalizeze altfel agresivitatea.
În ceea ce priveşte victima, dacă este una ca cea din textul meu de azi, trebuie văzut de ce îi place să şi-o încaseze. Logic este să te îndepărtezi de durerea fizică şi de umilinţele verbale.
Oricum, păţania de aseară mi-a confirmat temerile: acolo unde adulţii eşuează în a fi înţelepţi, copiii suferă cel mai tare. Iar cei uitaţi pe mâna bonelor cu experienţa în puericultură egală cu punctul de îngheţ al apei sau a bunicilor cu declin cognitiv vizibil de pe Marte, au mare noroc că supravieţuiesc!