Se vorbește mult zilele acestea despre omenie. Despre dramele aduse de război, despre încercarea de a ajuta pe cei încercați de consecințele unor decizii nebune, despre bunătate, empatie.
Este frumos să ajutăm. Doar că tot oamenii sunt cei care au creat demența asta.
Dacă ne uităm la televizor vedem milioane de mâini întinse, donații, gesturi frumoase. În tot acest timp există alte mâini care țin arme sau framătă să apese butoane, care distrug, îmbolnăvesc.
Ăștia suntem noi, oamenii. Aceiași călăi care azi omoară, mâine ar putea salva pisicițe din copaci. Și aceiași salvatori care azi donează saltele și spații de cazare ar putea fi mâine cei care își lovesc, măcar și cu o vorbă, aproapele.
Întotdeauna binele făcut la o mobilizare publică are o componentă narcisică. Devenim brusc buni, salvatori, creștini. Ne îndepărtăm de propriile necazuri, încercând să le rezolvăm pe ale celor din jur. Căpătăm în ochii proprii și ai apropiaților imaginea pozitivă a omului implicat, generos, păsător.
Nu mă înțelegeți greșit. Oamenii au nevoie de ajutor. Dar de cele mai multe ori așteptăm abia momentul să devină victime pentru a ne mobiliza. Câți dintre cei care stau cu ochii la televizor acum au știut cum în cheamă pe președintele Ucrainei? Câți s-au revoltat de perpetua agresivitate a lui Putin? Câți știau ceva, orice, despre problemele politice din zonă?
Puțini. Și prea mulți au acum opinii ferme. Și sunt buni, și generoși.
Așa că nu pot să nu observ că omul este singurul animal care se laudă cu omenia lui. Și asta spune multe despre noi ca specie.