Statisticile spun că o mare parte a disparițiilor de copii, adică 90%, sunt plecări voluntare a acestora de acasă. Chiar eu îmi amintesc de un băiat blond care avea cam 14 ani, fugit imediat după Revoluție dintr-un sat din Bărăgan și aciuat în centrul orașului meu natal, căruia îi mai dădea mama de mâncare și încerca să-l convingă să se întoarcă acasă. Dar între bătăile tatălui alcoolic și cerșitul de mâncare, copilului i se părea întotdeauna mai suportabilă partea a doua.
Zilele trecute pe Facebook era distribuită masiv poza unei fete din Brașov, dispărută conform spuselor mamei, dar plecată de acasă din propria voință, conform declarațiilor “victimei” din comentarii. Poliția cunoaște cazul, Social Media nu-l va închide așa ușor. Fata se revolta că o țară întreagă o cunoaște acum și așa, mama o implora să se întoarcă. Un caz ca o telenovelă pentru publicul larg, dar cu siguranță foarte dureros pentru cei implicați.
De ce fug, așadar, copiii de acasă?
Există mai multe cauze, legate de contextul familial și de personalitatea celor care aleg o astfel de măsură.
În primul rând o fac atunci când mediul de acasă este abuziv, apăsător, lipsit de libertățile firești fiecărei categorii de vârstă sau chiar de confortul fizic. Nu doar că există părinți cu diverse patologii psihiatrice, dar chiar și cei care nu le prezintă, ba chiar au bune intenții, păcătuiesc uneori prin exces de zel superprotectiv. Sărăcia extremă pune și ea pe fugă.
Apoi pentru a trage un semnal de alarmă. Copiii nu pot comunica întotdeauna verbal, prin mesaje mature și articulate. Trântitul ușilor, datul ochilor peste cap, bombănitul, plânsul, intră în arsenalul lor curent. Plecatul de acasă este o extremă a acestui tip de comunicare.
Iar uneori sunt atrași de câte un miraj: o relație amoroasă care pare de vis sau un job care le va aduce îmbogățirea. Finalul nu surprinde decât pe victime, noi ceilalți știm că e plină lumea de perverși simpatici și traficanți de ființe vii care par plini de bune intenții.
Există și o categorie foarte mică a copiilor cu probleme din sfera psihiatriei, care au discernământul afectat și iau decizii care-i pot pune în pericol.
Ce pot face părinții?
În primul rând să înțeleagă că în educație întotdeauna culegi ceea ce semeni. Dacă ești un părinte distant sau conflictual, incapabil să comunici eficient cu propriul copil, îți poți primi prematur papucii.
În al doilea rând să știe că trebuie să cultive la copiii lor și sămânța îndoielii. Nu tot ce zboară se mănâncă, nu există oameni perfecți, relații fără cusur și destine ca în povești. Viața este o perpetuă pendulare între bine și rău, corect și incorect, frumos și urât. Salvatorul de azi poata fi călăul de mâine, dușmanul de ieri îți poate întinde o mână salvatoare la nevoie.
Nu în ultimul rând, să stabilească un cod cu copii lor. Un cuvânt, o propoziție, aparent banale, care să tragă semnalul de alarmă atunci când acesta este într-o situație de risc. Traficanții au tot interesul ca părinții să creadă că își au copiii în siguranță, de aceea multe dintre victime își contactează familia încercând că comunice că sunt bine.
Ce facem când se întorc?
De preferat este să apelăm la specialiști. Dispariția unui copil este un eveniment traumatic și pentru el, și pentru părinți. De asemenea, un psiholog sau psihiatru poate ajuta la închiderea unui potențial cerc vicios al unor relații familiale care nu funcționează tocmai normal.
Toți copiii vor pleca de acasă voluntar la un moment dat și vor prelua hățurile propriei lor vieți. Dar în interesul tuturor este să o facă atunci când sunt pregătiți mental și financiar pentru acest pas. Și lăsând punțile de comunicare și întrajutorare cu cei dragi larg deschise.