În general evit să reacționez public la greșelile copiilor mei. O fac atunci când pot opri un episod periculos sau nepermis, dar rareori pentru a le corecta greșeli considerate de alții comportamentale.
Există două motive întemeiate pentru care prefer asta:
1. Am învățat la școală că poți lăuda în gura mare sau public copiii, dar niciodată critica astfel. Este o regulă pe care am încercat să o impun și managerilor pe care i-am cunoscut în profesia mea, deși recunosc că puțini au reușit să o implementeze.
Ființa umană dotată normal din punct de vedere intelectual știe când greșește și nu se simte confortabil cu asta. Chiar și cei mici văd în reacțiile celor din jur că au comis-o, că au încălcat regula, că au supărat. A “rezolva” situația în mod public este doar o formă de a-i spori sentimentele negative: acum și grupul știe de eroarea făcută, deci mă simt și mai inconfortabil.
În plus, a amâna o “confruntare” până când multele perechi de ochi devin doar două, detensionează situația și creează premisele unei discuții mult mai productive. Nervii se disipează, problema capătă proporția reală, concluziile trase au o valoare educativă mult mai mare.
2. Publicul spectator din situațiile cu potențial pedagogic rareori poate fi neutru, de cele mai multe ori reușind de minune să pună paie pe foc.
Am și exemple în acest sens. Multe.
2.1. Țarc cu bile plin de copii în jurul căruia stau părinții. Al meu găsește o țintă perfectă: sacoșa unei bone. Rog odrasla să se potolească, acesta așteaptă cu muniția în mână reacția doamnei. Care îmi spune îngăduitor:
– Lăsați-l doamnă că așa sunt copiii!
Lecție ratată, piticul fiind de-a dreptul nedumerit de insistențele mele de a înceta: doamna i-a dat voie! E copil, deci poate arunca bile spre adulți! Data viitoare poate găsim pe cineva cu buzele la fel de nemișcate precum sacoșa din dotare.
2.2. Supermarket. Negocieri dure pe tema unor bomboane. O bătrânică aflată în preajmă îmi dă decisiva:
– Dați-i dulciuri acum, că e copil, destul ca adulți ne încearcă ba dinții, ba diabetul, ba silueta!
Am rămas fără replică, deși recunosc că în sinea mea am avut fantasme cu bomboanele și coliva celor care își bagă nasul în treaba altora.
2.3. Parc, cu vreme de tranziție spre toamnă și copil care vrea să poarte încă vara. Negocieri pe tema bluzonului, întrerupte de o bunică plină de bune intenții:
– Pune hăinuța, uite că Miruna e mai mică și a înțeles!
Nu, nu o cunoșteam pe Miruna! În plus este dovedit științific că toți adorăm comparațiile în defavoarea noastră, fiind cea mai eficientă metodă de a transforma un om pașnic într-un potențial criminal.
Am ales doar trei, am tolba plină mai abitir ca Moș Crăciun în Beverly Hills. Înțeleg că intențiile sunt bune, dar tocmai ele pavează drumul spre Iad.
Cred că am fost destul de explicită: educația în public este greu de gestionat și unii părinți o evită. Dar asta nu înseamnă că ajunși acasă lucrurile stau la fel. Așa că mi-aș dori să văd mai puține buze țuguiate a prea-știință. Și judecăți superficiale de tipul: “nu prea știe ce face”, “nu îi stabilește limite”, “nu-l educă”. Nu de alta, dar e ca în fotbal, cu fazele care se răzbună 🙂 (*)
Educația este un drum lung, anevoios, întortochiat, cu rare momente de respiro. Pentru unii pare simplu, scurt și lin. Oricum ar fi sau ar părea este drumul nostru, al celor implicați, doar noi știm obstacolele și reușitele, greutățile și greșelile făcute.
(*) Am fost acolo, am trecut prin asta.