De bine ce ne e, ne apucă răul

Cu mult timp în urmă eram cu niște prieteni la un pahar de vorbă, discutând câte în lună și în stele. Venind vorba despre un cuplu care tocmai divorțase, am întrebat, evident, despre motive. Răspunsul a venit promp și perplexant:

– S-au despărțit de bine ce le era!

Am luat-o ca pe o ironie, dar nu era, cei doi chiar divorțaseră de prea mult bine. Aveau o situație financiară peste medie, erau susținuți de familia extinsă în creșterea copilului și nu numai, erau tineri, frumoși și sănătoși. Nu aveau deloc probleme de gestionat așa că și le-au creat singuri. Se vede treaba că belelele au rolul lor într-un cuplu, te învață chestii noi, te țin în priză, nu te lasă deloc să te plictisești.

Așa se întâmplă nu doar în cuplu, ci și în viața individuală. Uitați-vă la copiii crescuți în familii fără diversele griji cotidiene. Care au tot ce le trebuie, ba chiar mai mult, care nu cunosc nimic intangibil, nici măcar în visele sau planurile lor cele mai grandioase. Ale căror eșecuri sunt contracarate financiar, care pur și simplu nu (mai) au provocări.

O iau razna într-un fel sau altul. Nu-și găsesc sensul, rostul și își împing curiozitatea spre zone care frizează patologicul.

De bine ce ne e ne apucă amocul, crizele existențiale și tristețile majore. Tot un dezechilibru este și acesta!

Astăzi mi-am început dimineața la o cafea cu o veche prietenă. Am depănat toate cele întâmplate de când nu ne-am mai văzut. Și a trecut mult. Unele bune, altele dătătoare de atacuri de panică. Sau chiar de cord. Așa e viața – cu și despre de toate: cu pozitiv și negativ, cu bine și rău, frumoasă și urâtă, generatoare a deciziilor deștepte, dar și a celor de o prostie colosală.

Că și de-ar fi numai un lapte și-o miere, ne-ar chinui burta de la ele. După cum bine zice românul, e rău cu rău, dar parcă e mai rău fără rău.