- 08/11/2021
În weekend am fost într-unul din parcurile bucureștene. Ajung atât de rar încât am postat pe Facebook despre asta, să știe toți prietenii și toți dușmanii mei despre luxul și opulența în care mă scald. În plus scriu și aici, poate sunt persoane care încă n-au aflat vestea! 😀
Oricum, nu despre timpul meu liber este vorba acum. Ci despre faptul că îmi tot aud urechile etichete puse greșit copiilor: leneși, mocofani, puțini la minte. Și nu-mi plac deloc!
De data asta am fost martoră involuntară a unei discuții dintre un tată și un fiu, care mergeau pe o bicicletă în tandem. Copilul, evident plictisit, încerca să negocieze plimbarea individuală cu un cart. Tatăl, din varii motive, își dorea să prelungească pedalatul.
Prima încercare a puștiului a primit refuz monosilabic. A doua un argument evident fals. La a treia deja părintele i-a reproșat că e obraznic.
Problema e că nimic din vorbele sau atitudinea copilului nu aducea a obrăznicie. A întrebat dacă se poate, a contra-argumentat logic și civilizat. Să-ți dorești și să-ți exprimi nevoile față de cei din jur, chiar dacă sunt diferite față de așteptările lor, este la fel de firesc cu a cere de mâncare. A observa că cineva te păcălește, este semn de inteligență, nu proastă creștere.
Copiii pot fi insistenți. N-am de unde să știu la a câta rundă de negocieri se afla cel despre care povestesc acum. Dar perseverența lor și disponibilitatea de a negocia orice nu reprezintă obrăznicie. Este pur și simplu adaptabilitate, arsenal pentru supraviețuire.
Știu cum e să fii de cealaltă parte a baricadei. Uneori am senzația că sunt torturată psihic. Unul dintre copii are un stil de a arunca o cerință, așa, într-o doară, pentru ca apoi să o ia de la capăt cu ea când și cum te aștepți mai puțin. Celălalt e ca picătura chinezească, o ține întruna cu cererea lui până când primește răspunsul satisfăcător.
Și mie îmi cedează uneori zen-ul. Dar oricare ar fi rezultatul punctual al negocierii, știu că dincolo de el au învățat despre un argument nou, o reacție umană, fie ea de iritare, sau un rezultat, scontat sau nu.
Copiii nu sunt obraznici atunci când negociază, atât timp cât folosesc cuvinte potrivite și înțeleg că întotdeauna există riscul de a fi refuzați. Nu sunt obraznici doar pentru că ego-ul nostru parental e ciufulit sau suntem stresați și nu ne țin nervii. Comportamentele greșite sunt datul cu fundul de pământ, urletele sau jignirile. Și nici atunci nu ajută să-i etichetezi negativ.
Așadar, lăsați copiii să insiste! Să vă îmbrobodească cu argumente mai mult sau mai puțin puerile, să caute noi căi de a vă convinge. Să aibă și să exprime opinii, nevoi, dorințe! Pentru că acești copii “obraznici” sunt cei care devin oameni cu adevărat mari.
Și poate mai scriu și despre reala obrăznicie cândva. Pentru că văd tot mai mulți părinți care cred că a permite și chiar a încuraja derapaje verbale și de comportament, înseamnă a crește copii puternici. Forța adevărată este alta. Nesimțirea reprezintă, de fapt, o uriașă slăbiciune.