Există un profesor autointitulat “antrenor de genii” care susține că fiecare copil se naște supradotat, dar educația ulterioară îl “strică”, rupe vraja cea bună și-i fură abilitățile speciale. Opiniile cu pricina au devenit virale pe toate site-urile obscure care conțin vis, caplimpede, verde în titlu, dar au ajuns deseori și în jurnalele de știri din prime-time sau în presa de “calitate”.
Este o găselniță frumoasă, tuturor ne place să auzim că avem cei mai cei urmași. Și abia când o spune un profesor de matematică, devine cu adevărat plauzibil.
Realitatea este că doar natura este genială și știe că nu am putea supraviețui într-o lume de oameni speciali. Așa că ne face pe toți normali, cu puține excepții despre care nu știm deocamdată cum apar, tocmai pe asta bazându-se antrenorul de mai sus atunci când emite păreri contrare: dacă nu știm cum, poate fi oricum.
În mod normal la câte chestii exotice se vehiculează în spațiul public, una în plus n-ar fi mare supărare, mai ales că pare inofensivă.
Totuși ideea că ai un copil special poate dăuna fantastic. Creează așteptări nerealiste, atât din partea părinților care vor să vadă continuu confirmarea talentul urmașilor, cât și din partea copiilor care vor ca viața lor să fie și ea specială, pe măsura geniului născut și făcut.
Iar așteptările nerealiste sunt calea sigură către nefericire.
În plus, generează tuturor celor implicați în educație o responsabilitate uriașă: aceea de a lucra cu un material foarte prețios și a face o haină cu adevărat valoroasă. Ceea ce este plauzibil până la un punct, orice om are propria sa valoare pe care merită să și-o desăvârșească, dar valoros nu înseamnă doar talentat. Înseamnă un caracter aparte, o moralitate demodată poate, empatie, ajutor pentru semeni, asumare, o grămadă de caracteristici care nu sunt incluse implicit în conceptul de “geniu”.
Ideea este așadar foarte profitabilă pentru unii furnizori de servicii educaționale exotice și mai ales pentru antrenorul în cauză, posesor de ONG preocupat de copiii supradotați. Dar foarte păguboasă pentru părintele de copil normal, pe care-l vrea un da Vinci modern. Și chiar pentru societate, deoarece pe drumul spre atingerea geniului născut se pierd mulți profesioniști valoroși pentru industrii sau meserii care nu sunt par dezirabile unor oameni atât de speciali, deosebiți, talentați, cum se nasc pe tărâmurile mioritice.
Geniul este greu de definit, dar două lucruri sunt certe în ceea ce-l privește: nu este pe toate cărările și se vede cu ochiul liber. Nu trebuie să-l cauți cu lumânarea, nu e nevoie de comisii profesioniste să-l dibuiască. Da, are nevoie de îndrumare specială și de muncă asiduă pentru a confirma și probabil o parte se pierde pe drumul dificil al educației. Dar nu ne naștem toți genii!
Dacă urmașul tău nu are un talent aparte la ceva, o capacitate peste medie de a învăța, o creativitate uimitoare, este puțin probabil să fie genial. Este un copil normal cu șanse mari să ajungă un adult funcțional, echilibrat, adaptabil.
Pentru că aceasta este de fapt munca parentală a majorității: să creștem oamenii normali. Dar în lupta noastră de a avea la masă viitorul sportiv numărul 1, pianist de renume mondial sau olimpic perpetuu uităm de cele simple, banale, comune.
Oricum, geniu sau nu, nimeni nu are asigurat un drum lin, fără provocări. Munca asiduă, capacitatea de a gestiona eșecuri, de a găsi căi alternative spre reușită fac parte din succesul uman indiferent de coeficientul de inteligență atașat sau alte abilități din dotare.
Am mai scris despre antrenorul de genii aici. Mie îmi pare de fapt un genial antreprenor, pentru că face bani din orgoliul parental vânzând iluzii ambalate frumos, fără bază științifică, fără cercetări amănunțite, fără dovezi sau măcar girul unei instituții care să ne creeze senzația că nu-i chiar empiric ce auzim. Dar asta este România, țara vracilor și a coach-ilor.