Vorbe cu și despre șomeri

La începutul precedentei crize, când șomajul ajunsese la cote îngrijorătoare, mi-am propus ca în toate proiectele de recrutare și selectie în care sunt implicată să ofer prioritate celor fără job. Am cunoscut atunci șomeri de toate vârstele și profesiile, de prin toate industriile.

Și recunosc că nu am reușit să angajez nici măcar unul. Mai mult, mi-a fost greu să trimit măcar câteva CV-uri către clienți.

De ce? Pentru că în ciuda faptului că aveau nevoie de un job, nu îl căutau activ: așteptau să fie curtați, invitați, periați, rugați. Să li se ofere prezumția de victimă a sistemului, să li se ofere umeri pe care să plângă și timp să-și lingă rănile.

Ori lucrurile nu funcționează așa: când cei din mediul privat externalizează recrutarea și selecția chiar contează să fii cel mai bun profesional, să ai o motivație corectă, să mimezi măcar normalitatea psihică. Recruiterul nu este psihanalist, angajatorul nu este ONG.

Mesajele pe care le-am primit post-feedback mi-au întărit ideea că oamenii nu pot fi ajutați dacă ei înșiși nu învață să se ajute: “oricum era un job care nu-mi plăcea”, “sper chiar să fi fost ales cel mai bun”, “oricum cred că jobul ăsta nu exista”.

Am decis atunci că nu contează dacă ești șomer sau nu, femeie sau bărbat, junior sau experimentat, principiul meu de bază în selecție va rămâne același: dacă nu vrei, nu-ți place, nu pari motivat încă de la început, mai bine salvăm timpul tuturor și o lăsăm pe altă dată.

Astăzi însă am picat iar în păcat, că așa este cu proiectele din IT: am băgat în seamă o persoană care se definește ca fiind în căutare de job pe LinkedIn și care, la solicitarea mea de a-mi trimite un CV detaliat mă trimite să-i citesc profilul. Adică să parcurg iar cele trei titluri de joburi și numele facultății absolvite. Atât.

Îi răspund omului că am nevoie de mult mai multe detalii și îmi răspunde tâfnos și jignitor: “fiecare înțelege ce poate!”. Rușinea mea, deci, că n-am știut să citesc printre rânduri!

Românul are o vorbă dură despre facerea de bine. Dar bag de seamă că este și foarte înțeleaptă.

Atenție așadar la căutătorii profesioniști de joburi! Uneori caută doar să-și potențeze suferința că viața e grea și oamenii răi. Cât despre șomerii ajunși conjunctural în această situație, oricât de nedrept ar părea, trebuie să știe că au mult mai mult de lucru pentru a-și găsi un job decât dacă ar fi angajați. Viața e dreaptă doar atunci când devine veșnică, în rest te lupți cu tot soiul de idei preconcepute, stereotipii și absurdități.

Practic, pentru a convinge un angajator să-ți facă o ofertă, trebuie uneori să pari mai bun ca cel mai performant angajat al echipei sale. În situații de criză, chiar supranatural de bun. Nu e loc de țâfnă, suspine și suferințe etalate în sala de interviu. Ci doar de o atitudine corectă venită dintr-o motivație pe măsură.

A rămâne fără job este așadar întotdeauna o vulnerabilitate. Unii o transformă în putere. Alții au un noroc conjunctural, așa cum probabil are candidatul din povestea mea care activează într-un domeniu încă privilegiat. Nu este un capăt de țară. Dar este cu siguranță o provocare, pe care unii reușesc cumva să o facă și mai mare.