Nu cred că a existat în istoria omenirii un copil care să nu vrea a fi mare. Să poată avea drepturi de adult, puteri de adult, relații sau lucruri de adult.
Așa că în lipsa acestora încearcă din răsputeri comportamentele specifice: fetele poartă hainele sau tocurile mamei, băieții se joacă de-a șoferul, cu toții simulează meserii, căsătorii, probleme sau rezolvări “de om mare”.
Cât sunt foarte mici, lucrurile par sub control. Vine însă o vârstă ingrată în care copiii chiar încep să arate a oameni mari, deși legal, biologic și psihologic nu au atins încă acest prag. Iar căutarea obsesivă a maturității devine riscantă, cu experimente, lucruri, comportamente, relații potențial dăunătoare.
Totuși a fi adult nu aduce cu sine nimic special, grozav, minunat care să merite vreun sacrificiu sau accelerator de timp: doar numeroase responsabilități și așteptări de bifat, plus multă lepădare de sine în favoarea altora. Părinții sunt adulți, cu toate astea nu cred că atunci când suntem copii ne încumetăm să facem schimbul, măcar mental, de roluri cu ei.
Ba mai mult, vrem sau nu toți ajungem acolo și ne prindem prea târziu ce mare tâmpenie este treaba asta cu maturizarea.
A fi mare înseamnă așadar alte greutăți. Mai multe chiar: scăpatul de cicăleala părinților coincide cu începutul altor sâcâieli – ale șefilor, nevestei, altor adulți care vor să te porți ca un adevărat membru de clan. În plus libertatea de a alege este mult mai îngustă decât pare – alegi uneori să vorbești ce ai chef sau să ai prieteni, alteori să acționezi cum îți place sau să ai ce pune pe masă.
Eu sunt mare deja și m-am prins că toată treaba asta cu adulția este o mare capcană. Natura ne-a dat dorința asta arzătoare tocmai ca să ne ajute să creștem și să ne desprindem de cuib. Altfel am sta probabil la sânul mamei până la 20 de ani și încă două decenii de fusta ei.
Dar a fi mare este o mare porcărie. Bucurați-vă așadar din plin, atât cât o aveți, de binecuvântarea de a fi mici!