De când mă ştiu am fost pasionată de biografiile şi autobiografiile oamenilor de succes. Am citit cărţi, am urmarit documentare, articole, interviuri despre şi cu sportivi, oameni de afaceri, actori, muzicieni, interpreţi, oameni de televiziune. Nu ma interesează partea de cancan, inerentă celor care sunt sub lumina reflectoarelor, ci mai degrabă punctul acela subtil de trecere de la luptă la reuşită.
Multă vreme nu am găsit nimic comun, mi s-au părut destine separate, determinate de abilităţi personale unice, neobişnuite. Unii s-au luptat să reuşească, alţii au luptat să se autodistrugă, unii au suferit, alţii au avut chiar o viaţă usoară până să cunoască succesul, unii au avut idei geniale, alţii au perfecţionat ideile abandonate de cei pe care istoria i-a uitat de mult. Unii au fost bogaţi, alţii săraci, unii s-au născut în contexte geografice/ politice/ economice favorabile, alţii nu. Ca să nu mai zic că unii au fost tineri, alţii au reuşit la maturitate.
Şi totuşi, dacă analizezi temeinic, găseşti în poveştile de succes o serie de ingrediente “la îndemâna oricui”:
- Incapacitatea de a renunţa. Fiecare din oamenii aceştia a tinut-o pe a lui. A insistat să facă ceea ce îşi dorea în ciuda oricărei piedici, fiecare eşec însemnând doar o nouă cale de a o lua de la capăt.
- Asta deoarece au avut constant credinţa ca vor reuşi, o încredere oarbă în forţele proprii, în destinul lor de a face ceea ce şi-au propus. Şi dacă n-au avut-o ei, a fost altcineva suficient de puternic şi de influent, o figura paternă, metaforic vorbind, care le-a insuflat-o.
- Perfectionismul aproape obsesiv, dorinţa asiduă de a face lucrurile inuman de bine.
- Întotdeauna există acea abilitate specială, iesită din comun: o voce deosebită, o forţă fizică ieşită din comun, un talent aparte, o viziune extraordinară, o “nebunie”, adică ceva greu de definit sau perceput de către un om obişnuit.
- Şi nu în ultimul rând, o rezistenţă temeinică la critici. Omul obisnuit percepe critica într-un mod afectiv, il demoralizează, stresează, enervează. Oamenii neobişnuiţi reuşesc să găsească o raţiune judecăţilor negative, privindu-le ca modalităţi de a-şi îmbunătăţi performanţa.
Ar mai fi câteva, dar nu vreau să-i las fără pâine pe cei cu discursurile motivaţionale de tip NLP.
În final, dau şi un exemplu mai puţin cunoscut celor care nu au urmaşi de vârstă şcolară: Jeff Kinney este autorul seriei “Jurnalul unui puşti” cu care a isterizat generaţii întregi de copii (şi părinţi) de pe întreg mapamondul. Nu are cum să nu îţi placă scrisul amuzant, uşurel, ilustrat generos cu desene şi ai jura că o astfel de carte, pe care o citeşti rapid, a fost scrisă la fel de repede şi facil.
Ei bine, nu. Autorul a declarat că a durat 8 ani să scrie primul volum al seriei. 8 ani de scris, sters, refacut, desenat, sters iar, pentru a crea o carte pe care adulţii o parcurg într-o oră. 8 ani pentru o carte care nu abundă în figuri de stil sau planuri complexe ale întâmplărilor, dar care a generat nu doar vânzari uriaşe, ci o întreagă maşinărie de marketing.
Omul a avut o viziune, a insistat obsesiv şi a reuşit în felul său.
Iată aşadar că reţeta succesului poate fi pusă pe hârtie: o linguriţă de nebunie, un praf de ambiţie, o tonă de muncă şi un sac de inspiraţie. Se pune amestecul în cuptorul bine încins, dar mare atenţie, că se arde imediat!