Gafe, iertări şi soare

În noaptea ce s-a încheiat dis de dimineaţă au fost acordate Premiile Oscar, despre care nu cred că trebuie să mai spun prea multe.

Când îţi începi ziua cu meme-uri despre eveniment şi nu cu binecunoscutele liste de câştigători, ştii că ceva a mers prost. Probabil cel care împarte plicurile cu laureaţii reîncepe azi, ca şi mine, să-şi ducă odorul la grădiniţă şi a avut dificultăţi premergătoare de concentrare. Sau poate că era în perioada de probă. Cert este că la categoria vedetă, “Cel mai bun film”, a fost anunţat un alt câştigător, iar organizatorii s-au prins abia atunci când falşii campioni îşi începeau discursurile de mulţumire. Pe o scală de la 1 la 100 a penibilului, aş nota faza asta la 1.000.000. Unde eşti tu Björk, mamă, să mai faci un ou de lebădă pe covorul roşu!


Pentru unii ziua de ieri a fost o duminică obişnuită. Pentru alţii – ultima sută de metri în cursa de cumparat mărţişoare. La noi în localitate s-a serbat Lăsata Secului, cu focuri mari şi vizite la naşi. Dar poate cel mai important lucru a fost puţin cunoscut şi practicat. Ieri a fost aşadar Ziua Iertării, în care creştinii ortodocşi ar fi trebuit să-şi purifice sufletul înainte de Postul Paştelui, lăsând în urmă sentimentele negative legate de cei care le-au greşit.

Unii vor spune poate că sunt atei. Dar indiferent de credinţă sau de lipsa ei, a practica iertarea asumat, voit, conştient, mi se pare un exerciţiu psihologic excelent.

Eu sunt genul de persoană în care flacăra furiei se aprinde uşor, arde repede şi se stinge definitiv. Iert aşadar la fel de repede precum mă înfurii. Am avut însă momente triste care mi-au alimentat focul neiertării. Şi a fost la fel de greu cu a suporta consecinţele greşiţilor mei. Este practic o nesfârşită pedeapsă pe care ne-o aplicăm singuri: să trăim nu o dată, ci de nenumărate ori aceeaşi durere. Iertarea vine realmente ca o uşurare, ca o încheiere, ca un final al situaţiei dureroase.

A ierta o zi în an nu ne face nici buni creştini, nici brusc şi perpetuu sanătoşi la cap, aşa cum a da bineţe mamei doar de 8 Martie, nu se cheamă preţuire. Dar poate fi începutului unui ritual benefic, în primul rând pentru noi înşine.


După o iarnă care a părut nesfârşită, s-au iţit primele semne de primavară: un soare adevărat şi ceva pete de verde. Uitându-mă în geanta de laptop, iată şi ochelarii mei coloraţi, pierduţi şi regăsiţi, fără de care nu pot a mă bucura de peisaj.

Ştiu că domnii nu-s mari fani, dar vine Luna Femeii pe care o anunţam mai sus şi în care chiar ne simţim speciale. Profeţesc aşadar un trio formidabil: pare a începe o zi grozavă, într-o săptămână minunată, dintr-o lună doar a noastră 🙂