Mi-am început ziua cu un articol foarte bun. Bine, dimineaţa a continuat prost, dar despre asta vă povestesc la calm altă dată, pentru că atunci când sunt supărată rareori pot fi şi înţeleaptă.
Revenind, articolul este unul despre etică, mai exact despre cauzele derapajelor compasului moral, şi defineşte foarte deştept cele trei cauze ale acestora.
Ţin de mult să scriu despre asta, dar uite că cineva a făcut-o mai bine. Mi se pare că social avem tendinţa tot mai agasantă de a promova modelele negative, iar asta ne afectează grav alegerile cotidiene. Cei drept sunt seducătoare, atractive cu potenţial de viralizare, dar nocive. Păi dacă politicienii fură de sting şi încă mai sunt acolo pe poziţii, dacă sportivi de marcă încalcă regulile şi ridică trofee deasupra capului, dacă afacerişti care în mod evident au probleme intelectuale şi morale fac individual cifre care le acoperă pe cele ale tuturor celorlalţi comercianţi cinstiţi, cum să nu te întrebi care este, de fapt, calea?
Pentru că şi atunci când imoralităţile sunt descoperite, deşi există forme punitive reglementate legal sau social, recompensele – faima, banii, expunerea – rămân. Cine nu s-a gândit măcar o dată în cazurile de mare corupţie că pare un deal bun să faci maxim 4 ani de puşcărie, dar să trăieşti o viaţă îndestulată, dacă nu chiar luxoasă?
Nici în şcoală situaţia nu este mai roz. Disciplina, ca formă supremă de respect pentru reguli, a devenit o opţiune a celor fraieri. Cei descurcăreţi ştiu că acestea sunt acolo pentru a fi ocolite sau sărite. Şi îmi pare rău să recunosc, părinţii sunt cei care acoperă derapajele, le încurajează, chiar le impun. A devenit o necesitate să demonstrezi că poţi fenta morala, pentru că astfel dovedeşti adaptabilitate, care înseamnă în fazele ei superioare succes.
Care sunt, aşadar, mecanismele care ne determină să fentăm regulile? Autoarea descrie trei:
1. Omnipotenţa, senzaţia de atotputernicie, în care consideri că eşti prea mare pentru nişte reguli atât de mici, că eşti intangibil, că puterea ta o excede pe cea a celor care te-ar putea judeca.
2. Presiunea socială – este demonstrat că omul se adaptează mediului social şi cultural ca mecanism de supravieţuire, de aceea oamenii nu-şi mai găsesc curajul de a spune “Nu” atunci când cei din jur fac potlogării mai mari sau mai mici.
3. Interesul poartă fesul sau trecerea cu vederea justificată de o recompensă imediată. Cu alte cuvinte, dacă speri la o promovare, nu te apuci să-i spui şefului cât de grobian este, ar fi o idioţenie. Dacă vrei să te îmbogăţeşti rapid, baţi palma şi în speţe care unui om mai anxios îi cam zbârlesc părul pe spate.
Dacă ne uităm toate trei în sine sunt mecanisme adaptative. Problema este tocmai linia extrem de fină între politeţe, respectul cutumelor şi liderilor informali şi respect faţă de regulile etice, aşa cum sunt ele descrise de regulamente şi legislaţie.
În business, am mai spus şi o repet, este imposibil să respecţi toată legislaţia şi învăţătura creştină. Prima pentru că este stufoasă, alambicată, uneori ascunsă ochiului neavenit de antreprenor, iar a doua pentru că oricât ţi-ai iubi concurenţa o vrei strivită şi oricât de bun este produsul sau sunt serviciile tale, tot vine el momentul să minţi despre ele.
Totuşi, eu nu am văzut lideri imorali care să o ducă bine. În ciuda aparenţelor, etica revine întotdeauna în forţă ca motor social de crestere sustenabilă. De aceea, în ciuda presiunii de grup şi a justificărilor interesate pe care le găsiţi acestora, este sănătos să încetaţi a-i mai urma.
Găsiţi articolul original aici. Este mult mai deştept decât epigonul reuşit de mine, dar v-am zis deja că-mi place aşa.