Obsesii părinteşti moderne

1. Jocul, un parteneriat continuu copil-părinte

Noii părinţi nu mai sunt părinţi, ci au devenit parteneri de joacă full-time ai copilului. Lăsăm totul baltă, pe noi, pe alţii, pe toţi în afară de urmaş. Ne jucăm constant, îl stimulăm intelectual, îi arătăm, îi citim, îi prezentăm riscurile.

Ceea ce este nefiresc. Copilul trebuie să se joace şi independent, evident într-un context 100% sigur pentru el. Trebuie să analizeze, să testeze, să forţeze, să se descopere pe sine şi lumea înconjurătoare. Dacă în primul an de viaţă are nevoie de ajutorul parinţilor, pe măsură ce creşte va trebui să poată şi singur să-şi ocupe din timp.

Este nefiresc ca familie să însemne doar copil. Este nefiresc ca adult să-ţi petreci tot timpul dăscălind într-un fel sau altul pe cei mici. Şi este aşa pentru toţi cei implicaţi: pentru copiii care cresc anxioşi şi dependenţi de îndrumarea perpetuă a părintelui şi pentru adulţi care trebuie să-şi abandoneze existenţa pentru a o cladi pe cea a urmaşilor.

2. “Să ofer ce este mai bun copilului meu!”

Văd părinţi care fac credit să cumpere ultimul model de telefon copilului lor. Văd tone de jucării, ultimul răcnet al tehnologiei, haine scumpe, obsesii inutile. Şi văd eforturi în a le achiziţiona, că doar nu mă învârt între miliardari.

Copiii din ziua de azi au tot ce-şi doresc şi ceva mai mult. Dar lipsa oricărei alte dorinţe îi face nefericiţi. Sunt înconjuraţi de obiecte şi realizează de mici cât de puţin înseamnă.

Noi nu suntem stresati, trişti, bolnavi de nervi pentru că nu am avut jucării când eram mici. Suntem aşa pentru că nu am fost învăţaţi cum să facem faţă situaţiilor dificile. Suntem aşa pentru că părinţii noştri credeau că doar şcoala ne poate face oameni, suntem aşa pentru că în loc să ne confruntăm cu propriile nefericiri, fugim de ele.

Şi dam iama la magazin, de unde cumpărăm copiilor noştri puţin praf de fericire.

Nu trebuie să facem o obsesie din a oferi ce este mai bun în lume, ci să încercăm să le oferim ce putem noi mai bun şi ce simţim că este mai bun.

Educaţia de calitate, timp petrecut cu folos împreună şi, mai ales, permisiunea de a greşi, sunt mult mai preţioase ca ceasul de la mână. Singura binecuvântare pe care le-o putem oferi este aceea de a le crea premisele prosperităţii şi fericirii pe cont propriu, nu de a le oferi tăvi prea-pline si prea uşor de golit.

3. Paza acerbă de suferințe normale și firești

Este masochist să-ti placă suferința și cumplit de sadic să-ți placă cea a copilului tău. Totuși, văd des părinți care plâng amarnic frustrări normale de copil – de exemplu apariția unui nou frate sau soră. Da, poate fi dureros, dar este al naibii de NORMAL. Ființa umană este una socială, cu cât are mai multe interacțiuni și experiențe de grup, cu atât se dezvoltă mai bine. A boci împreună cu primul copil apariția altor frați mi se pare nefiresc. Îi putem înțelege frustrarea, îl putem ajuta să înțeleagă magia (ascunsă poate) de a avea frați și surori, dar a-l consola ca la o mare dramă personală este nefiresc și generator de tensiuni suplimentare.

Ar însemna ca cei care au 5+ frați să fie dărâmați psihologic, într-o suferința perpetuă generată de nedreptatea destinului. Ceea ce este fals, de regulă sunt mai echilibrați, mai sociabili, mai empatici, generoși, capabili să rezolve probleme uzuale. Psihologii moderni vă prezintă angoasele copilului mare, dar uită să vă spună că interacțiunile numeroase și sănătoase din familie reprezintă baza unei dezvoltări psihice armonioase.

Totodată văd părinți care sar să medieze conflicte copilărești banale, care bat masa că și-a adus colțul pe traseul celui mic provocându-i o vânătaie, care ar provoca un război intergalactic pentru o lopățică luată de alt copil în parc. Ca mamă știu cum e, deseori hormonal. Totuși autocontrolul bate ovarele, tocmai asta este esența educației.

Spuneţi aşadar după mine: eu gresesc, tu greşeşti, el/ ea greşeşte, noi greşim, …