Zilele trecute copilul meu mare a postat pe Instagram o fotografie cu el de pe când era mic. Și nu oricare, ci pe cea care a imortalizat un moment unic în istoria familiei noastre. Pentru că până acum niciunul dintre noi nu s-a mai tuns, fără programare prealabilă, la o frizerie cu un singur scaun din metropola dunăreană Calafat, aproape închisă din cauza orei târzii.
Pe scurt, eram în vizită la prieteni, când copiii au decis să încerce stiluri de coafură noi. Al meu abia ce-și făcuse freză nouă în București, în cinstea vacanței. Întrucât foarfeca a pătruns foarte adânc în bretonul lui (Slavă Domnului că nu și în vreo orbită!), singurul lucru pe care l-a putut face hairstylistul din Calafat a fost să folosească pe tot capul aparatul de ras.
Pățești, știți cum e. Copiii erau mici și cu multe idei creative. Iar partea cu stricat freza pe motiv de plictiseală cred că am experimentat-o mai toți. Pentru că fotografia nu m-a dus cu gândul doar în anii 2000. Ci în propria mea pruncie, când fascinată de foarfece și păr, am încercat să mă joc de-a coaforul în fața oglinzii. A fost atât de rău, încât multă vreme la noi în casă nu mai găseai foarfecele nici cu detectorul de metale!
Știu așadar principalul risc: pare simplu să-ți aranjezi freza, tai o șuviță, cam scurt parcă, mai tai una să vezi dacă poți repara, și tot așa până la dezastrul complet.
Având în cap acest bagaj de emoții și amintiri, seara, în timp ce îmi uscam părul proaspăt spălat, am constatat că mă enerva cumplit un smoc din breton. Și în loc să mă programez la coafor, ca orice om mare pe care îl cunosc, mai ales că se impune grav, am luat foarfeca și am purces să rezolv singură vendeta cu propria mea podoabă capilară. Exact ca la cinci ani, convinsă fiind că de data asta îmi iese.
Nu, nu mi-a ieșit, am ciumpăvit două șuvițe subțiri, regretând instant impulsul avut. Din fericire mi-am amintit la timp că din ce încerci să repari, creezi pagube mai greu de recuperat, așa că m-am oprit imediat, lăsându-le minime și ușor de camuflat.
Am realizat astfel care este diferența dintre mine la cinci ani, când am reușit să-mi creez un breton pasibil de a-i provoca mamei mele un AVC și cea de la aproape 50 când mi s-a părut absolut acceptabil să iau foarfeca și să fac același lucru.
Și v-o spun și vouă: oricât ne credem de deștepți, realitatea ne arată că toată viața suntem în pericol de a acționa stupid sau de a ne supra-evalua anumite abilități. Dar doar când îți vine mintea la cap, înveți să te oprești la timp! 🙂
(Pățania la care fac referire s-a petrecut la începutul săptămânii. Iată că se termină și nici la acest moment nu m-am încumetat să-mi fac programare la coafor. Asta spune multe nu doar despre mine ci mai ales despre nivelul de traumă experimentat prin saloanele din București.)