Decesul prematur al marelui fotbalist Diego Maradona a întristat în mod evident o lume întreagă, dar cu siguranță nu a mirat pe nimeni.
Genial pe teren, jucător al unui fotbal disruptiv și spectaculos, dribla ca nimeni altul, stopa mingea în cele mai neașteptate moduri, inclusiv cu fundul, și finaliza uneori nebunesc și acrobatic (inclusiv cu mâna, vorba ceea).
Dar, ca în multe alte cazuri, talentul său uriaș a fost dublat de o parte întunecată la fel de puternică. De credința că este prea mare ca regulile banale, cotidiene să i se aplice, de pretenții de imortalitate care l-au condus spre comportamente autodistructive.
Așa cum am mai spus, nu poți salva oamenii de ei înșiși. Schimbarea, adaptarea, vindecarea sunt nu doar în responsabilitatea ci mai ales în puterea noastră.
Maradona și-a consumat cu prea mare intensitate pasiunea ca să-și trăiască viața într-un mod convențional, conformist. Dependențele și excentricitățile sale incontrolabile l-au dus în nenumărate puncte cu potențial final, până, iată, la cel terminus.
Dar nu despre Maradona scriu azi, pentru că l-am văzut prea puțin jucând în anii de glorie. Și nici despre fotbal, pentru că nu mă pricep chiar atât de tare.
Ci despre succes, care este o muncă perpetuă. O luptă interioară, în primul rând, și abia apoi cu cei care îți amenință supremația. Un job 24/7, care cere o putere mentală și o reziliență supraomenești. Plus o determinare uriașă care să contracareze seducția banilor și a întregului ecosistem sclipicios pe care îl generează.
Reușita poate genera abisuri mai adânci decât eșecul. Faptul că cei din jur te percep ca zeu te determină să crezi că ești unul. Uiți că trupul cere sănătate și mintea liniște. Te pierzi în granița dintre real și imaginarul colectiv. Cauți calea cea simplă, a anesteziei cotidiene. Și ajungi gras, trist, bolnav, dependent, precum fotbalistul pe care îl plângem acum.
Ca părinți visăm uneori la succesul uriaș al copiilor noștri. Îi vrem ultra-talentați, invincibili, pe terenul de sport, în sala de studiu, pe scenă. Dar uităm că geniul este nu doar o întâmplare, un câștig neașteptat la o loterie a genelor, ci și o povară greu de purtat. Un uriaș cadou propriu de care se bucură mult mai mult cei din jur, decât cel care îl deschide.
Iar Maradona, zecele care a ridicat fotbalul, dar și șmechereala, spre noi culmi, este cel mai bun exemplu în acest sens.