- 14/03/2019
Una dintre bipolarităţile poporului român (şi poate nu numai) este legată de profilul moral al politicienilor care îl conduce. De regulă, aceştia sunt persoane care se implică în bunăstarea comunităţilor doar în perioadele electorale şi doar în proiecte ale căror beneficii personale sunt suficient de tentante. Cum românul nu e prost, ştie că este furat, dar mai ştie şi că rareori are alte alternative, dă cu ştampila şi suduieşte! (*)
Iar sintagma poate fi extrapolată şi în alte cazuri. Recent au apărut două documentare care au (re)aruncat în aer scena showbizului mondial. Unul este despre abuzurile lui R. Kelly asupra unei armate de minore şi altul despre cele ale lui Michael Jackson asupra unor minori (doi sunt cei care au ales să-și spună povestea).
Ambii reprezintă personalităţi marcante ale industriei muzicale şi ambii au mai avut de înfruntat astfel de acuzaţii în trecut. Şi atât R. Kelly cât şi M.J. au un istoric de victime ale abuzului. În primul caz agresorul a fost o femeie cu 10 ani mai în vârstă ca artistul, în cel de-al doilea chiar tatăl realmente monstruos.
Detaliile prezentate de victimele artiștilor sunt crunte şi greu de urmărit. Este clar că deşi acuzaţiile sunt încă la nivelul de documentar, atât timp cât persistă nu prea pot fi subiectul unei teorii a conspiraţiei. De ce nu s-ar strânge 10 femei să-l acuze şi pe Brad Pitt: e frumos, are bani, e faimos?
Ce facem în cazul acesta? Muzica unor dereglaţi este bună de consum în continuare sau devine brusc o mizerie? Mai merită onorurile care li s-au oferit de-a lungul timpului? Ce fac cei care şi-au asociat numele cu ei, pentru că industria muzicală aşa funcţionează, ca un cluster de creativitate şi bani.
Nu ştiu ce să răspund. În cazul lui R. Kelly ar mai fi câţiva ca el, dar Michael Jackson este încă one of a kind. Muzica lui este unică şi influenţează generaţii de artişti, concertele lui au fost cu mult înaintea timpurilor, el însuşi fiind un produs vizionar şi atemporal. Și grotesc spre final.
Voi avea dificultăţi în a-l asculta? Clar de tot. Rămâne un muzician mare? Da, adică nu-i poți lua meritele, dar acum este pentru mine un artist uriaș dublat de un om absolutamente detestabil.
La dilema asta morală fiecare va răspunde după cum îi este setarea: fanii adevăraţi vor nega acuzaţiile, mamele vor simţi că fac criză de fiere doar când vor auzi numele, cei mai inflexibili îi vor găsi circumstanţe atenuante dând vina pe părintii care şi-au aruncat copiii în bârlogul monstrului. Ca şi cum asta îl scuză cumva. I-au făcut poftă sau cum?
Dar care este reacția socială corectă? Ar trebui să se mai audă muzica lor la radio? Asta chiar nu ştiu.
Să nu uităm totuși că una dintre probleme abuzului este aceea că victimele pot deveni agresori. Astfel se adaptează situaţiei: dând mai departe ceea ce au primit.
Poate că ajută să amintim asta înainte de a-i acuza. În plus parcă și semnalul social ar fi mai puternic! R. Kelly a crescut într-o casă plină de femei, cărora mama lui le acorda încredere fără că toate să o merite. Agresoarea sa a fost cineva cunoscut, mai matur şi de sex opus. Cumva tabloul pare altul acum, așa-i?
În ceea ce-l priveşte pe M.J. situaţia este şi mai urâtă şi de aceea poate modul în care se spune că a corupt minorii pare şi mai odios: abuzatorul a fost chiar tatăl lui. Fizic, psihic, sexual chiar, copilul a trecut printr-o viaţă pe care ne e greaţă şi groază să o reconstituim mental, să o trăieşti este cu siguranţă cel mai negru coşmar existent. Un monstru (mort acum) ale cărui fapte au fost cu siguranţă încurajate tacit de o soție cine ştie cu ce probleme la rândul ei, care a creat cel mai probabil un alt monstru.
Îi scuză trecutul de faptele lor? Cu siguranţă nu. Ar fi prea simplist să privim lucrurile aşa. Există oameni care au trecut prin situaţii similare şi care nu au devenit abuzatori, găsind alte supape de a se elibera de traumă. Unele sănătoase, dacă au avut ajutor specializat şi înţelegere în jur!
Dar înainte de a arde discurile cu ei, poate că ar ajuta să mergem cu firul poveştii până acolo unde este corect. Şi să înţelegem că aşa cum acum victimele merită compasiunea şi înţelegerea noastră, precum şi răbdarea plus puterea de a reconstitui trecutul pentru a le uşura prezentul, aşa poate că merită şi cei doi. Erau copii când au fost abuzaţi, la fel ca victimele lor.
Concluzionând: viaţa e uneori nasoală, iar moralitatea cu care ne mândrim ca specie poate fi mai complicată decât credem noi.
Voi ce sentimente aveţi faţă de cei doi? Îi mai puteți asculta?
(*) potențialele alternative nu sunt alternative până când nu își demonstrează abilitățile în măcar un ciclu electoral.