Ieri a fost o zi albastră de luni, zică-se cea mai nasoală din an, punctată cu #depresie de toate newsletterele şi ziarele citite.
Dar pentru elevii din ciclul primar şi gimnazial, nici prezenta marţi nu se arată în culori prea optimiste, cauza fiind prea puţin dezbătută: prima vacanţă intersemestrială a lui 2022 a avut două zile, adică weekendul tocmai încheiat.
Pentru cei care nu lucrează cu copii poate părea o decizie firească: au tot fost vacanţe, iar unii văd şcoala online tot ca pe o relaxare şi nepăsare. Şi totuşi, a încheia un ciclu de învăţare şi a începe unul nou la vârste mici, este mai obositor decât pare. Iar şcoala online nu e vacanţă, ci este o presiune suplimentară de a lucra mai mult de acasă.
N-am să intru în elemente de psihologie a vârstei sau a învăţării. Oricum nu citeşte nimeni. Trec direct la critici, pentru că astea plac! Mai ales truismele:
Aşadar, învăţământul românesc este unul eminamente bazat pe transmitere de conţinuturi şi pe evaluarea copiilor.
Ştiu că în spatele manualelor stufoase şi a textelor extrem de complicate trecute sub denumirea de “comunicare” stau, în teorie, nişte deprinderi ce se vor a fi dezvoltate. Doar că tot la transmitere de informaţii se ajunge de cele mai multe ori. Dintr-un motiv simplu: deprinderile se construiesc în timp, cu răbdare. Ori la noi lipsesc ambele. Deci transmitem informaţii. Multe, multe. Iar când exersăm obsesiv unul dintre procesele psihice, memoria în cazul de faţă, ce să vezi: apare oboseala psihică.
În ceea ce priveşte evaluările, există o obsesie a sistemului, care, ca orice este excesiv, s-a transformat într-o mascaradă monstruoasă de câştigat puncte bonus la medie. Iar toată presiunea de a avea notă mare este mai obositoare şi cronofagă ca orice act de învăţare.
Lăsaţi că elevii se luptă pentru ce scrie în carnet, să vedeţi hârţogăraie pe cadrele didactice! Eu mă mir că mai au timp să intre la ore la câte rahaturi fără noimă au de completat.
Este abia a doua zi a celui de-al doilea semestru şi poate că nu am dreptate când spun că toată lumea este deja obosită: copii, părinţi, profesori. Posibil ca cel mic al meu să fie mai ceva ca alţii pentru că i-am permis două zile la ski, opulenţă de nedescris pentru un sistem în care a ţine copilul ocupat non-stop este un deziderat. Ce-i drept avem şcoala pe care o merităm, pentru că noi, parinţii, credem că un suflet supraaglomerat cu activităţi şcolare şi extracurriculare este viitorul adult de succes, care-i va detrona garantat pe Bill Gates, Ronaldo şi Federer din ierarhiile lor.
Deci nu ştiu alţii cum sunt, dar eu declar ziua de azi Brown Tuesday. Pentru că mă gândesc cu tristeţe că timp de trei luni vom găsi cu greu timp de altceva decât de şcoală. Și când nu apuci să-ți fie dor, nu ai cum să mai iubești: nici școala, nici meseria, nici ceea ce te pasionează.