Sâmbătă închei încă 40 de zile neagre din viaţa mea. A fost şi rămâne o perioadă cu adevărat întunecată sufleteşte, deşi recunosc că asemeni tuturor celorlalte dolii din viaţa mea, mi-a fost imposibil să umblu în haine cernite din cap până în picioare. Şi aşa, aflându-mă prea departe de paleta coloristică uzuală, am simţit cum oamenii au avut tendinţa de a mă evita. Culorile închise blochează comunicarea într-o perioadă în care ai nevoie de cei din jur şi sunt pretenţios de purtat. Ce frumos ar fi un doliu bleu!
Despre traume am tot scris, mă pricep destul de bine, dat fiind că le-am gustat din plin. Şi despre doliu am mai scris, îi cunosc prea bine negriciunea.
Nici de data asta n-a fost foarte diferit. Aceleaşi rutine pe care le-aş fi făcut şi nu-şi mai găsesc obiectul, urmate de confuzie şi nervozitate. În ciuda faptului că am funcţionat în tot acest timp mi-a fost greu să mă concentrez şi de multe ori pur şi simplu am abandonat activităţi importante. Am plâns în momente total nepotrivite, am râs la fel. Încă port în geantă mentosanele pe care i le duceam prietenului tatălui meu cu care şi-a petrecut ultimile zile din viaţă. Și încă mi-e greu să înțeleg de ce am curtea plină de frunze uscate, tata le strângea obsesiv, până la ultima.
Îi mai simt cumva prezenţa, chiar dacă sună nebuneşte. Dar spre deosebire de doliile mele precoce, de data asta n-am mai visat mult şi urât, m-am putut uita la fotografiile lui, am fost mai împăcată şi mult mai capabilă de viaţă. Copiii te montează, nu te poți lăsa pradă disperării în fața lor. Cezar a avut grijă ca în fiecare zi să-mi spună că nu-mi stă bine în hainele de mafiot (cele negre), făcându-mi mai ușoară alegerea altora uneori.
Faptul că se încheie cele patruzeci de zile nu înseamnă nimic, de fapt, pentru mine. Încă voi simţi nevoia să las mâncare pe masa din bucătărie dimineaţa sau să o iau spre Clinceni în drum spre casă. Încă mă întreb ce caut eu să cumpăr arpacaş în octombrie când trebuia, de fapt, să caut un cadou. Şi încă vreau să-i arăt pozele copiilor din diversele lor activităţi sau plimbări. Să-i spun cum se antrenează Cezar la fotbal sau să-i povestesc despre reușitele lui Cristi. Încă las merele în curte, în aşteptarea lui.
Mi-e dor şi doare, mai ales că dintre cei patru Oameni Dragi mie cu care am copilărit, trei sunt acolo și doar eu am rămas aici.
Dar viața merge înainte. Sâmbăta trecută am fost la meciul celui mic, la pomenirea soacrei mele și la o petrecere de pici. Sâmbăta asta, urmează iar o pomenire, a tatălui meu și un concert surpriză (va fi epic, vă zic!). Pentru morți avem colivă, pentru vii încercăm zâmbetele și voia bună.
În loc de urări și tort, de ziua lui onomastică, vom cânta despre veșnica pomenire. Dar vom și celebra viața, pentru că mai presus de orice i-a plăcut să muncească, să călătorească, să socializeze, să vadă. Să trăiască.