Prezenta pandemie ne arată care sunt de fapt hibele sistemului nostru de învățământ. Nu că n-ar fi fost vizibile tot timpul, dar am fost ocupați să vedem dacă nu cumva latina și desenul stau în calea devenirii generațiilor actuale. (Dar stați, asta facem și acum!)
1. Aglomerația atroce din școlile orașelor mari. Se discută de mult, nu s-a făcut absolut nimic. În continuare sistemul permite clase cu câte 35 de copii, în continuare se fac transferuri și peste această limită, în continuare investițiile în infrastructura grea a educației (săli noi de clasă, fie ele și în containere) lipsesc cu desăvârșire.
Problema nu este doar una epidemiologică ci și de calitate a actului educativ. Vă spun în cunoștință de cauză, este imposibil să educi în masă conform potențialului fiecăruia, grupuri atât de mari de copii. De aceea au explodat meditațiile din clasa a doua și de aceea se lucrează acasă nepermis de mult.
2. Ore eminamente ținute în sălile de curs. Stiați că există școli fără săli de sport? Știați că orele de cunoaștere a mediului se bazează pe planșe, deși anotimpurile se văd mai bine din curtea școlii? Știați că în trei ani de grădiniță păstorită de stat copilul meu mic nu a făcut nici măcar o excursie și a ieșit în curtea grădiniței de vreo cinci ori?
Motivul: birocrația excesivă cauzată de supraprotecție. A sistemului și a părinților!
Este adevărat că nu ne prea ajută clima, dar dacă noi ne plângem, nordicii Europei ce să zică?
Creștem niște corcoliți incapabili să-și pună un fes pe cap, iar școala ne ajută să-i corcolim și mai abitir! Răcesc, mămică, dacă ies pe ploaie! Despre a face sportul în aer liber iarna nu putem spune decât că este privit ca o crimă împotriva umanității!
3. Prăpastia uriașă între școli din comunități diferite. În mod normal, educația trebuie să fie accesibilă tuturor, șansele egale fiind un deziderat de neocolit. În realitate acestea apar doar pe hârtie și în promisiuni electorale.
Nu doar că nu putem progresa investind în educația unei fracțiuni a populației (cam jumătate, după cele mai recente calcule). Dar trăim practic în două țări diferite. Și este periculos când din țara ta, cea cu școli frumoase și spitale populate de medici școliți, destinul te poartă, printr-o buclă nemiloasă, în țara lor, unde sărăcia și lipsa de civilizație îți pot fi fatale.
4. Subfinanțarea cronică: nu sunt bani de modernizări ale spațiilor, materialelor, instrumentelor. Nu sunt bani pentru a atrage resursă umană de calitate. Nu sunt bani pentru reforme adevărate. Nu sunt nici măcar bani pentru hârtie igienică sau săpun.
5. Buricul educației românești are prea multe moașe: ministere, inspectorate, primării, organisme de evaluare și acreditare. De aceea este veșnic netăiat: acolo unde responsabilitatea se împarte la mulți, devine, de fapt, a nimănui.
6. Deciziile sunt eminamente politice, deci corecte pentru algoritmul de votare, nu pentru bunul mers al lucrurilor sau calitatea rezultatelor finale. Este profitabil să spui părinților că toți copiii sunt frumoși și deștepți, mai nou se nasc chiar geniali, că toți ar putea fi medici, măcar pe la obscură facultate particulară. Sau să tai din pix discipline școlare care-i stresează pe geniali. Realitatea este că învățământul vocațional merită mai mult, că obsesia pentru “real” și “științe” ne-a adus într-un punct în care ne lăudăm cu o mână de olimpici în timp ce căutăm tot mai mult un om cu doi neuroni conectați capabil să ne repare un robinet.
Dar iată-ne în pandemie și cu politicieni îndreptățiți să ia decizii tot cu ochii la numărul de voturi. S-ar putea să realizăm cât ne costă, de fapt, amărâta aia de ștampilă.
7. Nimeni nu cunoaște sistemul în totalitate. Încă nu se știe la virgulă câte școli sunt, câte au buda în curte, câți copii sunt alfabetizați de cadre didactice uneori incert de alfabetizate la rândul lor (celebrii necalificați), câți au plecat, câți vin. Toată lumea dă cifre aproximative. Sau anul acesta știm situația closetelor, peste trei ani le-am pierdut iar șirul, dar măcar știm câți copii intră la școală.
Și asta arată cel mai bine confuzia și lipsa de interes pentru un domeniu care ar trebui să fie prioritate națională. Nu poți conduce spre succes ceva ce nu cunoști.
Problemele astea sunt în fața noastră de când ne știm. În ceea ce mă privește le-am enumerat și analizat până la saturație. Din păcate în demersuri futile, care nu plac publicului larg. Nu mai bine vorbim despre calificativele de la Religie?