Dacă România ar fi o companie, ar fi deja una în belele. Mari.
Cel mai vizibil și relevant indicator din companii este fluctuația de personal. Structura hemoragiei capitalului uman arată clar care sunt problemele, unde sunt riscurile și cât mai este până la final.
Dacă pleacă oamenii de vânzări ar putea fi o problemă de management. Sau una cu produsul/ serviciile companiei. Dacă pleacă femeile, mediul ar putea fi abuziv. Dacă noile procese de recrutare și selecție trenează la infinit, vorbim poate de un brand ciufulit. Dacă pleacă tinerii, nema inovație. Dacă pleacă managerii se anunță schimbări.
Dacă nu pleacă nimeni, deși situația este dezastruoasă înseamnă că ți-a lipsit talentul din companie și de asta ai ajuns la sapă de lemn.
Ei bine, România nu duce lipsă de oameni buni, dar a ajuns în punctul terminus, pleacă toți: tineri, bătrâni, cu sau fără copii, cu educație înaltă sau medie, cu opțiuni de carieră sau lipsiți de orice șanse. Rămân cei cu obligații legate de glie sau familie și cei care oricum nu prea mai contează în sinergia faptelor, așa cum nu contau nici în vreme de război. Este o corabie care se scufundă încet, unii, mulți, încearcă să se salveze, alții, puțini, încearcă să o salveze și marea masă privește impasibil catastrofa.
Criza de personal este vizibilă peste tot: nicicând un guvern nu a fost atât de peticit, reciclat, lipsit de pedigree. Ecranele tactile încep să ia locul interacțiunii umane într-o țară în care există multe firme care au cafetierele mai deștepte ca serverele. Îți crește copilul până găsești o bonă titrată, moare bătrânul până găsești o soluție de supraveghere.
Ce fac românii noștri în tot acest timp? Ai noștri ca brazii de prin birouri ministeriale iau decizii bazate doar pe imensa lor inteligență și experiență. Nici măcar exerciții de imaginație nu fac, că ei muncesc, nu gândesc. Și comunică precum babuinii, pentru că își închipuie că asta conduc: o junglă.
Ai noștri ca brazii din birouri manageriale iau decizii bazate pe cât mai puțini bani. Salarii – minime, investiții în tehnologie – deloc, investiții în oameni – 0. Că e greu, că nu se poate, că taxe mari. Păi dacă e așa, lasă-te! Să plătești la șase luni un salariu care nu ajunge nici pentru plata utilităților iarna, nu te face un erou, ci un mare ticălos.
Ce facem noi, marea masă? Unii pleacă, unii luptă, alții privesc impasibil. Sau, mai rău, își apără deciziile electorale aplaudând comunicarea babuinică.
Ieri încă un cunoscut a decis să plece din țară. Astăzi am deja prieteni care călătoresc într-o țară însorită care îi primește cu brațele deschise.
Pentru că România continuă aberant să ne dea șuturi în fund.