- 25/04/2018
Într-una din scurtele escapade pe litoralul românesc, pe care îl tradez adesea fără de regrete, am ajuns din întâmplare la un restaurant obscur cu specific românesc. Unde am văzut cu ochii meu ca există şi inversul zicalei cu gardul vopsit care ascunde leopardul, pentru ca deşi ca aspect sau abordare nu promitea nimic special, am mâncat cu poftă şi chiar ne-am întors la următoarea masă.
Acolo, chelnerul care ne servea ne-a povestit, printre altele, cum se întoarce să lucreze în fiecare sezon estival la respectivul local (era al cincilea an consecutiv), tocmai pentru că este platit bine, tratat respectuos, plus că mulţi dintre colegi fac acelaşi lucru, deci sunt ca o familie care se întregeşte vara.
Ochiul meu de viitoare soacră mare (x2) nu a văzut ceva care să-l contrazică (*). Locul era pe gustul românului de rând, dar nu facea rabat la calitatea ingredientelor şi preparatelor. Patronul era la rândul lui expansiv şi comunicativ, foarte implicat în afacere, îşi cunoştea publicul ţintă şi părea că şi-a făcut ucenicia prin ţări în care industria ospitalităţii chiar ştie de unde i se trage numele.
Zilele acestea am citit un articol în care cel mai mare investitor de pe litoralul românesc se plânge că la început de sezon estival nu găseşte cameriste şi bucătari. Iar cei care vin cer salarii uriaşe precum 500 Eur o cameristă sau peste 3000 Eur un bucătar bun.
Nu e de mirare ca tocmai presedintele Federaţiei Patronatelor din Turismul Românesc nu realizează o treabă simplă: când jobul este sezonier, este normal ca salariul să fie mare. Tocmai pentru a fi motivant. În plus, recrutarea nu se mai face de mult reactiv (la nevoie), ci proactiv (continuu). Iar dacă nu le dai motive angajaţilor să se întoarcă, va deveni în timp tot mai greu să găseşti capital uman disponibil.
Din fericire pentru piaţa muncii, oamenii au acum multiple oportunităţi. Pot pleca din ţară sau se pot angaja prin firme care nu activează sezonier. A te plânge în presă că soarta e grea, dar aspră, nu ajută deloc, a face viaţa angajaţilor tăi mai uşoară însă, poate fi o cale.
Văd multe afaceri ale căror capi încă nu pricep cât de mare este riscul de a nu găsi oameni. Care îşi bat joc de angajati cu mult sârg şi migală, care nu pricep că indiferent cât de bine sună un viitor robotizat, omul va rămâne o componentă importantă a oricărei afaceri. Că numele de angajator cu o rezonanţă urâtă face ravagii, că pur şi simplu nu mai merge aşa, doar cu biciul şi ocara.
Mi-aş dori aşadar să văd în presă mai multe articole despre politicile de personal inovative din turismul românesc, nu doar despre salariile “uriașe”. Despre parteneriate cu instituţii de învăţământ, despre instruirea angajaţilor foarte tineri, despre turnee de recrutare, despre investiţii reale şi în oameni, nu doar în ziduri sau paturi. Şi abia apoi rezonez cu cei mai mari investitori, pe care un afacerist mititel şi cu experienţa căpătată într-o obscură pizzerie europeană îi poate contrazice cu uşurinţă.
(*) Este posibil ca gradul de fiscalizare al micului patron să fie mai mic ca cel al lanţului hotelier cu investitor străin la care fac referire ulterior. Dar ceva îmi spune că nici la marile hoteluri sau restaurante lucrurile nu stau după spiritul, litera și exigențele tuturor cerințelor legale.