Anul acesta a fost cu siguranță al Marelui Copil. A trecut prin multe: accidentare serioasă cu taxi de la 112, examen, o vacanță cât o maturizare, adaptarea la un nou liceu, primul job – voluntariat, dar a muncit pe bune, al doilea este și el în “loading”, primul proiect serios organizat și dus la bun sfârșit.
Nu am prea scris despre el pentru că mi-a fost frică să nu stric aceste minunate construcții. Să nu-l influențez, să nu-l expun. Să-i las pe cei noi să-l cunoască așa cum e, nu din postura de copil al mamei lui.
Dar mi-e dor să spun și de el. Așa că las aici câteva mostre recente din conversațiile noastre. Să rămână, să nu le uit.
Pentru că mi se părea că nu dedică suficient timp învățatului, i-am zis la începutul liceului că nu-și dă silința la școală (*). Răspunsul lui definește deja un nou concept în educația formală:
– Să știi că nu e că nu-mi dau silința! Pur și simplu învăț selectiv!
Săptămânile trecute, venit de la școală și aflat în faza filosofico-științifică a decretat:
– Eu cred că oamenii expiră. Pur și simplu după un timp nu mai au calitățile inițiale. Nu că îmbătrânesc, devin expirați. Sunt și tineri expirați și bătrâni ne-expirați.
Iar azi de dimineață, când l-am trezit din somn, a fost superlativul creativității debordante:
– Auzi, mama? De ce oamenii nu au mai inventat noi unități de măsură? Unele universale? De exemplu să măsurăm ceva și să zicem: cinci viezuri!
El este MC și pot spune că deși a aflat de mult că nu există, abia acum începe să nu mai creadă în Moș Crăciun. Iar în curând probabil că-i voi spune doar Marele.
(*) Regula de aur în leadership și parenting: criticăm întotdeauna acțiunea, nu omul din spatele ei 🙂
Fotografia este de pe când mai puteam încă, deși cu efort, să-l țin în brațe.