Copilul cel mic a trecut printr-un nou episod de viroză, deci a lipsit de la școală două zile. Din fericire s-a refăcut rapid, dar de fiecare dată când absentează am aceeași senzație grea că nu vom reuși să recuperăm tot ce se predă la școală. Ritmul este oricum amețitor, dar când ești cu bateriile descărcate devine deja copleșitor.
Este mult mai mult, mai greu, mai complicat decât îmi amintesc că era în urmă cu un deceniu la copilul cel mare. Și când aud părinți care raportează lucru suplimentar intens, deja mă ia cu panică.
Apoi îmi amintesc de tonele de cursuri făcute în facultate. Știți ce spuneau toate? Că educația este un proces permanent. Că, întradevăr, omul cât trăiește învață.
Nimeni nu poate duce ritmul acesta dement la infinit. În plus, aglomerarea de concepte, de algoritmi, de operații fără pauze în care pur și simplu să se întrepătrundă, să se așeze, duce doar la suprasolicitare și, în mod firesc, la uitare.
Și abandonare. Reticență la a mai învăța ceva nou. Deci, în mod firesc, rigiditate în a accepta idei noi, diferite.
Și știți care este singura certitudine privitoare la viitor? Aceea că lumea, așa cum este acum, se va schimba garantat. Iar cea mai importantă abilitate este aceea de a ne adapta. De a o lua de la capăt. De a învăța lucruri noi, a exersa abilități pe care nici măcar nu le intuim acum.
Deci trag aer adânc în piept și vă spun și vouă ceea ce îmi spun mie: e important să înveți, dar cel mai important e să îți placă să înveți. E important să muncești, dar cel mai important e să îți placă să muncești.
Și asta înseamnă să-ți setezi obiective și borne personale, chiar dacă par nepopulare. Să decizi înțelept, să gândești critic, să găsești alternative. Să te adaptezi. Din toată marea de copiii intens meditați, care au lucrat suplimentar până la epuizare și au o panoplie plină de medalii se vor ridica adulți de succes. La fel și din marea de copii care s-au bucurat de copilărie, dând școlii atenție exact atât cât trebuie.