Prin iarnă m-a purtat norocul într-un hotel la care nimeream pe telecomanda televizorului doar canalele din ograda Televiziunii Române.
Așa am ajuns să privesc cu uimire și îngrijorare preselecția națională pentru concursul Eurovision. Care a fost ceva între râs, plâns, perplexitate, șoc, plictiseală dureroasă și penibil. Singura prestație ieșită, cât de cât, din tiparul trist a fost cea care a și reprezentat aseară țara noastră în semifinalele concursului, nereușind totuși să ajungă în finală.
Știu că Eurovisionul este cel mai comentat eveniment ignorat, dacă înțelegeți paradoxul. Nimeni nu urmărește fenomenul, dar toți au o opinie pertinentă despre cine ar trebui să câștige. Și tocmai de aceea este cel mai relevant fenomen pentru o discuție despre managementul performanței.
Prima concluzie pe care o putem trage urmărind acest festival este că întotdeauna criticile generează scăderea performanțelor. An de an performerii noștri sunt făcuți franjuri în presă și Social Media. Întotdeauna altul era mai potrivit, există niște interese ascunse, ca să nu mai spun cât suntem de persecutați ca neam și țară.
Realitatea este că industria muzicală de la noi este mediocră. Marii artiști români abia dacă apucă să umple o sală de spectacole de mărime insignifiantă față de italienii care umplu până la refuz stadioane întregi. Nu știu dacă reușește vreunul să scoată din merch-uri (adică materiale promoționale cu numele lor) mai mult de un plin de benzină.
Atât timp cât nu accesăm portofelul să ne vedem și încurajăm preferații, n-ar trebui nici să eliberăm porumbei pe gură despre prestațiile lor.
Nu mai vorbesc despre educația muzicală a poporului român, care posibil să sufere cronic de lipsa urechii muzicale, altfel n-ar asculta obsesiv guițăturile acompaniate de zgomot de tigăi orientale care țin trending-ul YouTube.
Dar la comentarii suntem primii pe Europa! Nu-i de mirare că la concursul despre care pomenesc suntem din ce în ce mai insignifianți. Cine are chef să-i fie terfelită munca și imaginea pentru a participa la un eveniment pe care nimeni nu-l consumă, dar toți au un feedback negativ de dat?
A doua concluzie este că atunci când nu ai bază de selecție, nu organizezi nici concurs! Nu are sens să cheltui bani, energie, timp pentru a pune la punct o preselecție în care să-l alegi pe cel mai bun dintre cei slabi.
Este clar că tocmai din cauza criticilor constante marii artiști ai României (adică cei care abia reușesc să umple Sala Palatului) nu vor participa în veci la un concurs televizat la care să se înghesuie cu debutanții.
Desemnează-l pe unul, obligă-l, dă un decret prezidențial, virează-i banii cu care s-ar organiza preselecțiile, că oricum sunt mai mulți ca cei primiți la “Zilele Miclăușenilor” și s-a rezolvat cu participarea la Eurovision. Mai rău n-are cum să fie!
A treia concluzie este că performanța cere timp, educație, mentalitate, investiții constante. În România avem nerăbdare, lipsă de înțelegere a unor mecanisme banale de funcționare (pe scurt, prostie) și sărăcie. Asezonate cu multe cozi ridicate și vocalize publice.
Așa că ignorați zgomotul produs de industria divertismentului și disciplinele sportive în vogă la noi. Următoarele performanțe notabile vor fi în domenii despre care nu vorbește nimeni.
Pentru că vorba lungă și proastă e sărăcia omului!