Puterea obișnuinței dată de meserie mă îndeamnă să am întotdeauna dubii în privința veridicității a ceea ce îmi este prezentat ca adevăr indubitabil.
La interviurile de selecție toți suntem o fuziune între zmei și Feți Frumoși. Numai realizări, ba defectele dau tot cu plus: prea ambițioși, prea muncitori, prea perfecționiști. Când fac diagnoze organizaționale, totul e numai lapte și miere prin companii, de-mi vine să întreb ce caut eu în așa tablouri idilice pline de virtuți.
Iar în viața personală am auzit atâtea zvonuri abracadabrante în ceea ce mă privește, încât am senzația că unii mă cred mult mai vedetă decât voi reuși să fiu vreodată.
Pur și simplu oamenilor le plac poveștile fantastice cu personaje reale, iar bârfa este combustibilul cel mai folosit în interacțiuni sociale. Ne place să ne credem fără defecte de fabricație în timp ce aruncăm cu noroi în ceilalți, doar așa, să părem mai imaculați. Și cu cât persoana în cauză prezintă mai multe bube în cap, cu atât le va inventa mai creativ pe ale altora.
Sau cu cât interesul său va fi mai mare, într-o situație socială, personală sau profesională, cu atât va săpa mai adânc la rădăcinile altora, doar-doar îi dărâmă.
Nu-i de mirare așadar că ne plac știrile false. Le creăm la rândul nostru de niște vremuri, le dăm mai departe, le devorăm, le divinizăm cum n-am putea face natural cu realul cel banal și plictisitor.
De aceea mi se pare că vin vremuri în care adevărului îi va fi tot mai greu să răzbată. Într-o lume în care a devenit obositor să gândim și servim de-a gata opinii, soluții, rețete, fenomenul fake news înseamnă de fapt încă o meteahnă umană ridicată la rang de meserie.