Zilele trecute am citit articolul apărut în Decât o Revistă despre Sally şi cumva despre noul val de idoli ai foarte tinerelor generaţii. Care, evident, a fost primit cu reticenţă şi ceva hatereală de intelectualnicii trecuți, educaţi cu Kafka şi Chopin.
Selly este doar bomboana de pe coliva generoasă a artiştilor din noul val. Nici nu ştii cum să-i denumeşti, sunt vloggeri, dar cântă sau fac un soi de umor YouTube-ist, adică un amalgam de chestii din care nimic nu pare a fi făcut cu talent, dar care isterizează mase. Sunt frumuşei şi frumuşele, dau bine pe cameră, dar s-au văzut şi mai bine de atât. Conţinutul este şocant de simplist, un soi de manea mai englezită şi mai de mall, nu de nuntă.
Este normal să te uiţi cruciş. După mine Unplugged-ul Nirvana ar putea fi cea mai tare chestie ever, normal să mă întreb ce ar putea face copiii ăştia, de exemplu, la Arenele Romane într-un concert? (pe bune, chiar vor concerta pe 1 Iunie și e sold out)
Dar să privim lucrurile cu alti ochi. Citiţi articolul din DOR si veţi vedea că Selly este copilul tipic al generaţiei lui. Unul pe care părinţii îl au sub control, unul trimis intensiv la concursuri şcolare (are tot atâtea zdrăngănele de medalii ca mulţi alţii pe care îi cunosc), unul care a învăţat şi a intrat la un liceu bun. Vorbeşte corect, are mereu argumentele la el. Se îmbracă, e tuns, arată ca orice alt copil de vârsta lui. Şi… asta vă va şoca: stilul lui direct şi agresivitatea aceea pasivă pe care o afisează sunt tot atributele unei generaţii. Nu el a impus-o, ci doar a adus-o în spatiul public, a facut-o să fie vizuală, conştientizată.
Ca el sunt şi ceilalţi. Ai spune că nu au nimic special, dar în spatele succesului lor nu stă întâmplarea. Ci munca, inteligenţa şi tenacitatea.
Zilele trecute am văzut un video în care Gami OS, alt membru al găştii Zurli cum le spune copilul meu mare, făcea o omletă. Dacă insistaţi vă spun cum am ajuns să urmăresc aşa ceva 🙂
Mă gândeam ce subiect stupid. E o omleta, pe bune… Dar urmărind filmul am realizat că şi eu în adolescenţă am avut o perioadă în care încercam să mă împrietenesc cu bucătăria. Este parte din a-ţi câştiga independenţa: să-ţi faci de mâncare fără ajutor. Probabil că aş fi urmărit aşadar astfel de conţinuturi. În plus omul s-a spălat pe mâini de 100 de ori în timpul filmării, nu ştiu dacă-i OCD, o mamă sătulă să cureţe după el sau orice altceva, dar zic să facă şi cei care-l vizionează tot aşa, mai ales în timpul epidemiei de gripă.
Este educativ ce fac oamenii ăştia? Nu sunt sigură, oricum depinde mult de cum procesează cel care vizionează. Cel mic este fan Roy Wassabi (v-am mai spus de el), Evans şi Collins Key şi Sis vs. Bro. Este o demenţă să-i auzi, cel putin Roy nu vorbeşte, ci ţipă. În plus distruge jumătate de casă cu experimentele lui.
Dar dincolo de asta există nişte părţi bune ale clipurilor lor: experimentează chestii pe care ştii că nu le poti face acasă. Nu ai cum să-ti umpli o piscină cu Coca-Cola sau să faci o cadă de slime. Sunt acolo tot soiul de provocări, reacţii, situaţii pe care nu le poţi accesa in real life.
În fond cheia este aceeaşi ca la oricare altă parte a industriei de divertisment, fie că vorbim despre muzică, filme sau reviste cu benzi desenate. Sunt chestii imaginate special pentru a provoca amuzament, frică, relaxare pe de o parte și a face bani, a genera notorietate pe de alta.
Ori nu poti împăca şi capra distracţiei şi varza educaţiei. Mai ales în acest caz, în care publicul s-a săturat de abordări şcolariceşti şi moraliste.
Cu alte cuvinte, dacă vreţi educatie, o faceți acasă, nu cereți spațiului virtual asta. Şi nu o veţi putea face din bula moralistă, în care nu ştiţi cu ce vă luptaţi. Vizionaţi chestii care îi pasionează pe YouTube, poate chiar împreună cu ei, puneţi întrebări pentru a vedea părerea lor, explicaţi cum stau lucrurile când vi se pare că e cazul şi legaţi-vă de chestiile care vă ajută! Puteţi oricând să-i folosiţi pe idolii lor ca argumente pro sau contra în anumite situaţii. Dar pentru asta trebuie mai întâi să-i cunoaşteţi. Şi pe idoli, dar şi pe cei din propria ogradă.
Nu ştiu cât de explicită am reuşit să fiu. Oricum distanța dintre generații este o meteahnă veche, puturea vie. Azi este critica articolului despre vloggeri dintr-o revistă scorţoasă, în trecutul nu foarte îndepărtat au fost albume Bug Mafia sau Paraziții comentate sarcastic în tocșouri televizate, iar la bunicii noştri îngrijorări cu privire la mişcările din bazin ale lui Elvis. Am supravieţuit cu toţii, adolescenţa înseamnă rebeliune, iar când vine peste noi viaţa de om mare, chiar nu mai contează versurile celor de la 5Gang.