Ca și în părințeală, am descoperit destul de repede și pe calea cea grea că există o diferență uriașă între ceea ce ne spune literatura, presa, plus gura lumii și ceea ce se petrece de obicei într-o relație romantică.
Pentru că iubirea nu este cu inimioare, vorbe dulci și suspine, ci are trăsături mult mai complexe, profunde și diferite.
Practic toate modelele de iubire năbădăioasă pe care le citim, le vedem în filme sau ajung prin ziare sunt toxice. Nu-i ok ca în numele unui sentiment așa de frumos să suferi ca un câine, să te cerți nebunește sau să nu-ți mai priască nimic în viață.
Este ok să te doară lipsa, este normal să simți săgeți uneori, este firesc să existe un malaxor de sentimente contradictorii. Dar nu să trăiești în milioane de îndoieli sau să te cerți întruna din toate banalitățile cotidiene, nici să privești relația ca pe un lanț invizibil sau să simți nevoia permanentă de a-l chinui pe celălalt.
Dar nu doar modelele sociale sunt idealizate nefericit, astfel încât să ne afecteze propriile relații.
Cele pe care le vedem în copilărie sunt mai periculoase. Atunci când trăim într-un câmp de luptă casnic sau cu părinți care intră și ies din viața noastră ca într-un hotel, vorba cântecului, ajungem să repetăm ca partener de cuplu aceleași scenarii păguboase și dramatice.
Este similar cercului vicios al abuzului, puțini conștientizează că nu-i sănătos ceea ce au trăit ca normalitate, pentru a-l rupe.
Cumva în trecut ideea de familie era social mult mai prețuită, iar această presiune te motiva să găsești soluții de a o face să funcționeze. În prezent, individul pare a conta mai mult ca grupul. Iar copiii cresc cu această credință, văd exact care sunt coordonatele ei.
Uitându-mă la cei care se îndrăgostesc în zilele noastre văd cum acest rău se propagă. Toate familiile au doza lor de disfuncțional, pentru că este imposibil să iei doi oameni diferiți și să-i determini să reacționeze similar, simultan. Dar tot mai puține reușesc să minimizeze efectele și să crească urmași capabili să relaționeze sănătos. Pentru că până la urmă aici e cheia: în a stopa eroarea destinului, în a nu o transforma într-una care se perpetuează din generație în generație.
Cineva spunea că orice căsătorie lungă este un divorț ratat. Cei care cunosc psihologia cuplului știu că într-adevăr criza unei căsnicii este inevitabilă. Doar că divorțurile nu prea se mai ratează în vremurile noastre. În plus sunt transformate în războaie acerbe, duse pe toate planurile, cu toate armele. Iar copiii rămân nu doar cu modelele disfuncționale prezentate de filme, cărți și presă, ci și cu cele ale părinților. Cu ideea că un cuplu este neapărat scena unei drame, că fiecare mic impediment este un atac letal la orgoliu, că celălalt, în ciuda sentimentelor pe care i le porți, este cineva care merită să sufere.
Dragostea în cuplu nu este ușoară. Ca și în părințeală, deși iubești necondiționat, ești nevoit să stabilești limite, să frustrezi, să dezamăgești. Sau să fii persoana frustrată, dezamăgită, nevoită să respecte niște limite care nu îi aparțin. Dar, ca și în părințeală, dacă devine prea greu, sigur faci ceva greșit și trebuie să-ți ajustezi astfel așteptările sau chiar drumul.