
Am urmărit zilele acestea reacţiile care au urmat episodului destul de dezbătut în presă și în Social Media şi petrecut la Gala Premiilor Gopo.
Probabil că ați aflat deja că Viorica Vodă, actriță într-unul din puținele filme românești care merită acest statut, a vorbit pe scenă deschis și direct despre hărțuirea sexuală pe care a trebuit să o suporte după ce a jucat prea bine rolul unei femei frumoase și superficiale.
Reacțiile celor din sală au fost cele uzuale atunci când se discută despre abuz și traume: tăcere stânjenitoare, glume tâmpite și negarea realității victimei prin clasica raportare la propria experiență: “eu nu știu, nu am pățit, nu am văzut”.
Post-eveniment au apărut și urmările la fel de comune de tipul “nu am inventat noi abuzul” (dar îl perpetuăm) și “o fi făcut victima ceva, o fi purtat fustă scurtă”.
Am lucrat o vreme într-un mediu eminamente masculin care lupta la acel moment pentru a aduce mai multe doamne și domnișoare în domeniul respectiv. La unul dintre evenimentele care promova cu fast incluziunea femeilor, cele prezente acolo au fost întrebate dacă au simțit piedici puse doar pentru că aparțin acestui gen.
Discuția s-a polarizat rapid: o parte dintre femei a început să povestească experiențe cu potențial traumatizant. Altele au declarat răspicat că nu li s-a întâmplat niciodată să simtă că li se pun bețe în roate sau să fie hărțuite doar pentru că nu folosesc toaleta din picioare. Ba chiar au început acuzații de tipul “unele dintre noi sunt prea sensibile/false”.
Nici eu nu simțeam că am experimentat abuzul/ hărțuirea. Dar am realizat că este posibil să fi fost așa tocmai pentru că nu eram autentică și nu mă purtam conform dorințelor și personalității mele. Întotdeauna mergeam la întâlnirile de afaceri cu bărbații în pantofi fără toc, cu fuste incerte sau în costume cu pantalon. Nu mă fardam, am pierdut atunci acest obicei. Îmi negam practic feminitatea, pentru a fi mai aproape de cei cu care încercam să mă conectez. Ceea ce nu e tocmai firesc.
Credeam că dacă aș fi mizat pe a fi feminină într-un mediu masculin, nu doar că nu aș fi fost percepută ca fiind competentă, dar poate că aș fi experimentat situații din proximitatea abuzului. Dar și așa, chiar dacă am reușit să o scot la capăt cu bărbații, tot am suportat replici tâmpite sau priviri acuzatoare din partea femeilor, ceea ce ar putea deschide o altă amplă discuție.
Oricum, ceea ce încerc să spun este faptul că dacă nu ni se întâmplă nouă, nu înseamnă că suntem mai puternice, șmechere, deștepte sau, din contră, proaste, urâte sau grase. Ci că am găsit modalități adaptative. Și cum rareori înțelepciunea de acest tip este datorată educației, tot situațiile cu potențial traumatic ne-au învățat cum să o facem. Cum să ne ascundem vulnerabilităţile. Cum să ne poziţionăm de partea celor care deţin puterea. Cum să ne camuflăm în mediul înconjurător, astfel încât să nu devenim ţinte.
Deci undeva, în noi, stă o victimă. Pe care fie o ascundem temeinic și sărim la gâtul altora când ni se pare că încearcă să o dezvelească. Fie o arătăm tuturor, goală, tocmai pentru ca astfel cel mai traumatic scenariu posibil să nu ne mai controleze mintea.
Cei care au trecut real prin episoade de hărțuire știu că sunt greu spre imposibil de dovedit. De cele mai multe ori se petrec în intimitate, în spatele unor uși închise, iar abuzatorii pozează public în persoane bine intenționate, cu statut social ofertant, cu o moralitate greu de pus la îndoială. Dacă nu există urme fizice vizibile, orice abuz devine un scenariu improbabil.
De aceea victimele aleg să-și spună povestea târziu, după ce au procesat și depășit episoadele traumatice. După ce au făcut terapie, după ce timpul a pus în ordine gândurile și emoțiile, după ce karma a avut și ea ceva cuvinte de spus.
Pentru că ele cunosc potențialele reacții ale celor din jur. Le-au trăit pe toate în capul lor. Și știu că fiecare om are propria opinie, propriul adevăr. Devin pregătite ca atunci când vorbesc despre trauma lor, să le fie pusă la îndoială.
Ceea ce înseamnă că singurul comportament inacceptabil este să încerci să reduci victima la tăcere. Să-i spui că nu are dreptul să-și plângă public trauma. Să-i pui mâna la gură. Să o ridiculizezi pentru că se expune.
Abuzul este un comportament unilateral şi patologic. Este adevărat că nu noi l-am inventat, dar stă în puterea noastră să luptăm împotriva lui. Este simplu să aruncăm cu acuzaţii de hipersensibilitate şi potențială imoralitate când este în curtea altora. Dar se poate întâmpla oricând copilului nostru, soţiei sau soţului, mamei, prietenei. Şi vom descoperi pe calea cea grea că în loc de timp pentru judecăţi superficiale, căpătam nevoia de a avea o armă de foc.
Sper, aşadar, ca astfel de discuții să se transforme din subiecte de cancan în teme de educație. Persoane dezaxate, frustrate, imorale, vor exista întotdeauna. Viața e plină de momente traumatice, stupide sau stânjenitoare. Dar modul în care identificăm, din fașă, potențialul distructiv al unei interacțiuni umane, se poate învăța.