Mi-am început dimineaţa citind un reportaj din oraşul meu natal. Situat la aproape 130 km de Bucureşti, este unul mic, cu puţine perspective de carieră şi mutilat, ca multe alte localităţi de pe la noi, de incompetenţa celor care îl păstoresc. Apropierea de Bucureşti şi autostrada care merge la mare, liniştea şi infracţionalitatea scăzută, fac totuşi din urbea mea natală una locuibilă.
Dar, ca orice oraş mic, are probleme de deficit al resurselor umane supuse migraţiei şi mă refer aici la medici, pentru că dacă am face o firmă de IT, am găsi rapid primii cinci angajaţi 🙂
Reportajul a fost făcut așadar la secţia de neonatologie a spitalului județean, unde medicul șef este o doamnă pensionară (n-aș fi spus, totuși!), iar coechipierul îi este din aceeaşi generaţie. Cei doi aşteaptă zadarnic colegi noi și proaspeți, pentru că medicii tineri nu sunt atraşi de a se angaja la Slobozia.
Ştiu că a lucra în medicină îţi deschide oportunităţi generoase de carieră. Că poţi pleca rapid într-o clinică de afară sau te poţi angaja în sistemul privat. Dar a debuta într-un spital judeţean de urgenţă din România îţi oferă o varietate de cazuri pe care cu greu le poţi regăsi în altă parte. Da, vii cu mănuşi de acasă. Da, probabil vei avea paciente cu păduchi. Unele vor fi minore. Altele îţi vor rupe sufletul cu poveşti pe care nici cel mai talentat scriitor nu şi le poate închipui. Şi vei bea doar apă îmbuteliată.
Dar asta înseamnă experienţă profesională. Toate impedimentele te pregătesc pentru cele mai rele scenarii, te călesc, te învaţă despre tine, despre meserie, despre cât de multe poţi face.
Toţi medicii buni pe care îi cunosc au bătut uliţe noroioase sau au avut acces la cazuri incredibile tocmai pentru că au lucrat în astfel de spitale. Şi toţi recunosc că nu ar fi fost la fel dacă şi-ar fi început activitatea în clinici în care aparatura dictează diagnosticul, în care ar fi avut totul la îndemână şi în care activitatea le-ar fi fost reglementată strict.
Şi nu doar medicii. Toţi profesioniştii buni pe care îi cunosc au lucrat la început pe bani puţini sau în condiţii îndezirabile, doar pentru a învăţa. Şi eu sunt recunoscătoare începuturilor: deşi uneori am avut salariul mai mic decât secretara sau am folosit resurse proprii pentru a-mi atinge obiective profesionale, am învăţat meserie sub acoperişul angajatorilor mei. Şi tot ei m-au învăţat suficient despre disfuncţionalităţile organizaţionale cât să ştiu ce înseamnă a lucra corect, eficient, organizat.
Slobozia nu are mall, dar are un spital judeţean şi cazuri multe, diverse, care merită rezolvate. Are oameni care se pot implica la nevoie, are o comunitate care poate fi strânsă în jurul unui scop. Şi la o adică, cine vrea niște pantofi de firmă sau un mers la teatru, poate ajunge la Bucureşti mai rapid decât ajung eu seara acasă, la Domneşti.
Reportajul la care fac referire este aici.
Ca un consultant de carieră ce mă aflu uneori, vă zic că fiecare parcurs profesional este presărat cu hopuri. Şi e mai înţelept să alegem noi calea cea grea, cu dificultăţi previzibile, cunoscute. Şi să o facem la început, atunci când singura motivaţie trebuie să fie aceea de a învăţa meserie, de a deveni profesionişti. Abia apoi putem pune preţ pe munca noastră, pentru că abia atunci merităm.
Recunosc că am avut dificultăți în a găsi o imagine potrivită care să ilustreze textul de azi. Este totuși o poză din Slobozia, de la gară, acolo unde copii fiind mergeam să bem apă și să vedem trenurile. Am luat-o de aici.