N-am avut prea mult ajutor în bebelușia mică a copiilor. Tatăl meu a venit să mă ajute după ce Cristi împlinise deja un an. Iar Cezar a avut bonă, pentru puțin timp, când a împlinit doi.
Perioadele acelea cu nesomn, alergătură bezmetică, durere fizică, asezonate cu un stres imens, greu de pus în definiții, îmi stau în amintiri destul de neclar, alături de un perpetuu nod în gât și lacrimi în ochi.
E greu tare să nu poți lua o pauză. Dar și mai greu este să nu știi cât vei duce, iar dacă tu n-ai mai putea, cine să o facă?
Momentele mele de liniște erau afară. Plimbările lungi în care copiii dormeau, iar eu mă pierdeam în zgomotul orașului și a cadenței propriilor pași, îmi aduceau echilibru și îmi încărcau bateriile epuizate. Mersul pe jos nu doar că face piciorul frumos ci și gândurile mai ordonate și luminoase.
În bebelușia lui Cristi era încă funcțional complexul Favorit, un soi de mall comunist în care găseai de toate. Iar la parter funcționa o patiserie mică, de unde îmi cumpăram de fiecare dată un ștrudel cu brânză dulce, cald, pe care îl savuram pe o bancă din apropiere.
De multe ori era prima mea masă din acea zi. Sau singura tihnită, oricum. Ștrudelul acela era nu doar o delicatesă de prim rang, ci momentul meu de liniște. O oază de mindfulness. Energie pentru baterii materne aproape descărcate.
Back in 2023: Zilele trecute m-a rugat cel mic să-i cumpăr un covrig de la patiseria din apropierea școlii. (Au revenit cei cu semințe – îi consumă foarte rar, nu vă îngrijorați!) Iar în vitrină stăteau semețe trei ștrudele cu brânză dulce și stafide. Mi-am adus aminte că n-am mai mâncat unul de pe când împingeam prin Drumul Taberei la un landou Cam, cu pătrățele albe și bleumarin.
Când am mușcat din foietajul dulce am simțit exact acea liniște pe care mi-o dădea pauza de pe bancă. Mirosul de bebeluș și de vanilie. Obraji grăsuni, păr blond și zburlit, soare și imperceptibile speranțe.
Proust avea madlena, eu – ștrudelul cu brânză dulce și stafide.