Cu ceva timp în urmă, văzându-mă cu vorbele la mine, mulţi apropiaţi au început să tragă de mine să intru într-un partid. Practic devenise o modă, alimentată de situaţia politică şi socială a vremii, iar eu păream a fi candidatul perfect. Mă cunosc destul de bine şi ştiu că sunt şanse minime să reuşesc în acest domeniu. În politică îţi trebuie ficat tare, coloană vertebrală moale şi fund cu aderenţă uriaşă la scaune, ceea ce nu este deloc cazul meu.
Totul a culminat când însuşi soţul meu mi-a spus că ar fi o idee bună, moment în care chiar am purces la treabă: trimis CV, înscris în panelurile în care credeam eu că aş putea aduce un strop de cunoaştere (unul dintre ele era, evident, educaţia) şi aşteptat veşti. După scurt timp am primit un chestionar, destul de ok, deşi nu puncta decât tangenţial chestiile cu adevărat dureroase din zonele respective de interes. Am răspuns cu drag şi spor pentru al ţării viitor.
Care cred eu că este cea mai dureroasă treabă din învăţământul românesc? Cam aşa suna una dintre întrebările privitoare la educație.
Lipsa de viziune şi identitate. Noi nu ştim ce vrem de la copiii noştri atunci când intră în sistem. Nu ştim ce trebuie “livrat” din punct de vedere educativ. Ci doar stabilim nişte conţinuturi considerate relevante de “specialişti” şi evaluăm exagerat. Copilul, nu sistemul. Evident că dacă nu ştii unde vrei să ajungi şansele de a găsi un drum bun şi o destinaţie frumoasă sunt nule!
Așadar, ar fi primordial să ne definim, să ne identificăm aşteptările, să avem încă de la început viziunea clara a ceea ce vom contura pe parcurs. Apoi toate ciclurile, care acum sunt fragmente disparate şi ciuntite dintr-un puzzle incomplet, trebuie să devină un tot unitar. În plus, şansele egale la educaţie, principiu de bază al unei societăţi care vrea să se dezvolte, trebuie să devină reale, nu sloganuri în documentele de propagandă.
După prelucrarea chestionarelor şoc şi groază: concluziile au format o nouă colecţie de aberaţii vagi, lipsite de esenţă sau de soluţii pe care ni le propune oricare alt partid autohton. Pentru că degeaba dăm cu târnul la doctorate, dacă de la grădiniţă şi până acolo lăsam praful şi păianjenii să colcăie. Şi degeaba vorbim despre diferenţele dintre licee şi colegii naţionale, când prin şcolile din unele sate, alfabetizarea a pierdut bătălia din cauza suplinitorilor care au chiar ei lacune uriaşe în pregatirea lor.
Mi-am dat seama că este o luptă inutilă, pentru că şi partidele funcţionează pe acelaşi principiu democratic: majoritatea alege. Iar educaţia nu poate funcţiona aşa, nu este mai bine ce crede majoritatea, la naiba unii au decis astfel Brexitul sau l-au ales pe Trump! Ci este mai bine ceea ce pur şi simplu este bine, oricât de tâmpit ar suna asta. Iar primordial este să-ţi stabileşti corect obiectivele. Ceea ce nu poate fi vorba când unii pun căruţa înaintea cailor şi cumpără cel mai scump cronometru pentru a calcula noua viteză obţinută.
Aşa că am decis că politica nu-i de mine şi am pus capăt prematur unei cariere înfloritoare. Mulţi vor spune acum că trebuia să lupt cu pieptul înainte şi arme în ambele mâini şi picioare pentru binele naţiunii şi al copiilor mei. Dar trăiesc în România de prea mult timp şi am văzut de prea multe ori scenariul să nu-l recunosc: acolo unde mediocritatea este o majoritate, nu există alte soluţii, decât o durerosă asimilare. O văd prin firme, pe stradă, la televizor.
Să ne înţelegem bine: problema nu este că majoritatea din acel partid nu a fost pe aceeaşi măsură de undă cu mine. Recunosc ideile deştepte, îmi plac, le adopt imediat. Mă motivează când oamenii din jur sunt mai mintoși ca mine, acesta este şi motivul pentru care am adorat recrutarea IT. Dacă din efortul colectiv apăreau unghiuri la care nu m-am gândit sau soluții măcar fezabile, ca să nu zic geniale, eram încă acolo, învățând și făcând! Problema a fost că agenda care a rezultat din prelucrarea ideilor mareţe ale respectivilor membri varia de la stupidă la utopică.
Acum că parcursul meu politic a decedat înainte de a începe, asta este, Dumnezeu să-l ierte! Altul este baiul mare. Cu mâna pe suflet vă zic: oricare partid va veni la guvernare, educaţia va bâjbâi în continuare. Pentru că a gândi un proiect naţional, demers care altminteri a mai eşuat în nişte rânduri din acelaşi motiv, necesită un prim pas esenţial: să ştii de unde o iei. Să ai o viziune sănătoasă şi corectă asupra rezultatelor proiectate. Apoi să cunoşti învăţământul din fiecare unghi şi din pielea fiecărui personaj implicat. Şi să nu consideri asta un joc politic dificil, să poti jongla cu toate aspectele şi implicaţiile, să contrezi rezistenţa uriaşă la schimbare a unui sistem înţepenit în Cretacic, dar conectat la WiFi. Greu, fraţilor!