
Am fost o adolescentă dificilă, de aceea am o mare compasiune pentru cei aflați în această suferință. Un copil cuminte, introvert și independent, devenit brusc o creatură ciudată, cu tot soiul de sentimente monstruoase, rebeliuni pe măsură şi idei creţe.
Cu un tată care și-a declinat competența în chestiuni parentale, am avut-o doar pe mama care s-a luptat cu Gorgona din mine. Și sunt sigură că dacă n-ar fi gestionat cum trebuie perioada cu pricina, eu mi-aş fi amintit de vremurile acelea cu groază şi nu cu prezenta nostalgie.
Din păcate am pierdut-o mult prea devreme, când abia învățam să fiu adult, dar probabil că așa aș fi simțit și dacă ar fi fost ieri.
Cum m-a ajutat mama în adolescenţă?
În primul rând și-a ales cu grijă luptele pe care să le poarte cu mine. M-a lăsat să aleg atunci când miza a fost mică sau decizia mea corectă, m-a contrat doar atunci când a simtit că situația o cere.
A știut, de exemplu, că vestimentația mea, muzica ascultată, diverse alte mici decizii cotidiene nu merită dezbateri ample şi energii consumate. În definitiv este singura perioadă în care ne sunt admise excentricităţi. Am purtat aşadar fuste invizibile, tricouri supradimensionate, accesorii dubioase rău, am ascultat tot soiul de gălăgii sau peltele, m-am simţit importantă făcându-mi singură programul sau alegându-mi modul în care să-mi petrec vacanţele.
În realitate nu era mare lucru, dar modul în care negocia mă făcea să cred că eu sunt cea care a câştigat.
Nu mi-a criticat niciodată anturajul, în ciuda faptului că nu întotdeauna a fost cel mai potrivit. Vedea în prietenele mele părţi pozitive la care eu nu mă gândeam, iar în prietenii mei chestii care nici măcar nu existau.
La cum o ştiu sunt convinsă că radiografia complet și corect băietii de cum îi vedea, dar mă lăsa pe mine să descopăr inerentele incompatibilităţi. Și o făceam.
Nu m-a comparat niciodată cu alte persoane, nici măcar cu sora mea. Admira comportamente sau calitătăți ale celor din jur fără să insinueze ceva sau să mă pună într-o lumină proastă.
A luptat totuși cu defecte sau comportamente pe care nu mi le tolera: lenea mea, tendința spre a visa mai mult decât a face sau cea de a mă neglija. A ținut mult să-mi respect promisiunile, să găsesc soluții optime problemelor serioase, să fac o primă impresie bună și pe cea ulterioară pe măsură. Și chiar dacă părea atunci că nu se leagă nimic de mine, m-am întors la ceea ce am învățat la timp.
Și cu siguranță cel mai important lucru, m-a iubit necondiționat și am simțit asta. Perpetuu, indiferent de greșelile făcute, de micile sau marile dezamăgiri pe care i le-am provocat, de eșecurile mele. Eu am simțit mereu că acasă este locul unde mă pot întoarce oricând pentru un sfat bun, o mână de ajutor sau un umăr pe care să plâng.
Probabil că nu sunt modelul de succes la care visează părintele modern, așa cum se arată el în jurul meu. Dar sunt un adult împăcat cu sine, rezilient (că tot este la modă termenul) și responsabil. Nu mă bântuie trecutul, nu mă paralizează frica viitorului, trăiesc prezentul cum pot de bine.
Așa că nu pot decât să sper că am învățat totul de la mama.
În fotografie este chiar adolescenta de mine aflată în tabără la Costești. Nu știu cine este pozarul, urmașii mei vor paria probabil pe Costică Acsinte, dar îi mulțumesc tare mult! Pe lângă faptul că îmi amintește de câștigarea unui concurs de Miss, lucru imposibil la cei 160 de centimetri ai mei, dovedește totodată că refrenul obsesiv de atunci al mamei: “Stai dreaptă!” nu a fost degeaba! 🙂