Actualele discuții despre sănătatea mentală în contextul performanței sportive sunt atât de normale încât puțini le pot percepe ca atare. Faptul că niște oameni care fac lucruri incredibile au momente de neputință ar trebui privit ca ceva firesc: nimeni ne este mai presus de condiția umană, chiar dacă mulți o ridică la un nivel intangibil maselor.
Dar cei care te pun pe piedestal sunt și cei dispuși să arunce apoi, dezamăgiți, cu gunoi spre chipul tău cioplit. Și asta este normal atât timp cât o facem de secole și nu ne potolim.
Oricum, retragerea unei gimnaste mari de la Olimpiadă ne arată, de fapt, o lecție uriașă de viață: Marele pericol care pândește asupra sănătății noastre mentale este să credem că suntem ceea ce realizăm la un moment dat. Sportivii se identifică prin performanțele lor, oamenii de afaceri prin cea mai generoasă cifră de afaceri obținută, părinții prin diplomele copiilor, femeile prin tinerețe și frumusețe.
Cât timp realizezi, ești. Când lași garda jos, devii altceva, imposibil de iubit, prețuit, respectat.
Dar viața este o călătorie, nu o destinație. E o multitudine de oportunități și piedici. Un cumul de identități și calități. Ca sportiv, de exemplu, nu ești doar câștigător de medalie olimpică. Ești fiu, frate, soț, poate, prieten, vecin, model, viitor antrenor sau comentator. Pericolul care pândește sănătatea mentală nu este eșecul. Ci proliferarea mentală a acestuia în toată identitatea ta. Poate că o dai în bară la o competiție sportivă, dar asta nu înseamnă că ești un tată, un soț, un fiu eșuat.
După cum spuneam, nu doar sportivii uită că sunt mult mai mult de atât. Presiunea socială uriașă apare și acolo unde ai jura că nu are cum: maternități, școli gimnaziale, primării rurale sau pur și simplu bănci din parc. Mintea noastră a fost atât de antrenată să gândească în etichete, comparații și citate motivaționale, încât și o coadă la supermarket riscă în zilele noastre să devină un meci cu miză.
Vorbim mult zilele acestea despre sănătate mentală. Dar ratăm esența: fiecare are dreptul să aleagă. Să meargă mai departe, să schimbe macazul sau să renunțe. Viața e prea scurtă și alambicată să o trăim după cum vor alții. Și noi suntem mult mai mult decât alegerile noastre punctuale și rezultatele pe care le obținem la un moment dat.
Iar cei care își închipuie că a arunca cu noroi în cineva, oricine, este un drept fundamental pe care îl au, sunt primii care au nevoie de psiholog.
Suntem mai mult decât ce se vede, decât ceea ce realizăm sau cred alții despre noi. Suntem emoții, alegeri, muncă, luptă, curaj, determinare, dar și frică, nereușite, dorințe absurde sau auto-sabotaj. Normal este ca cei din jur să știe cât ne e de greu și măcar să nu ne încurce, dacă nu pot ajuta. Dar să ceri unor generații de abuzați să rupă lanțul abuzurilor este o naivitate. Așa că vedeți-vă de viață și lăsați haitele să latre!