Pentru că “toți copiii au avion din ăsta” (adică vecina Iulia, prietenul Robertică și un necunoscut din parc care n-a vrut să i-l împrumute în ciuda rugăminților fierbinți), Cezar nu s-a lăsat până nu și-a cumpărat o aeronavă albastră de poliuretan. Cu care am purces spre cel mai apropiat loc cu verdeață (nu vă speriați, e altul, îi zicem pe scurt Moghioroș) pentru a-l testa.
S-a dovedit că nu ne pricepem prea tare la montaj, și trebuia doar să punem aripile pe poziții, dar într-un final am reușit să găsim forma perfect aerodinamică. Încercare și eroare e totuși o metodă patentată științific!
Și am purces la joacă, pentru că asta fac mamele când lipsesc parteneri de vârstă apropiată în ale distracției.
Dându-l de la unul la altul s-a dovedit că nu stăm prost doar cu ingineria, ci și cu pilotajul eșuăm lamentabil.
Ambițios de soi, Cezar închide un ochi și încearcă să-și ia ținta ca la poligon. Lansează cu succes, nava ia o traiectorie frumoasă. Eu ies la preluare și o trimit iar în nas, amintindu-mi de Golgota mea în ale șoferiei.
-Uite-te cu ochii! Cum am făcut eu! dă indicații prețioase piticul.
-Cezar, dar ne putem uita și cu altceva? De exemplu cu urechile? se trezește criticul din mine.
-Sigur că ne putem uita. Bine, nu vedem nimic cu urechile. Dar de uitat ne putem uita.
Va fi distractiv la școală! Abia aștept! Cu gândul ăsta am lansat din nou anapoda avionul.
-Te-ai uitat cu ochii? Mă întreabă copilul.
-După cum bine vezi m-am uitat cu urechile!
Am râs. Și am făcut și filmuleț. Așa-i că e șmecheră jucăria?