Mă tot străduiesc să scriu un text despre stilurile de atașament, pentru că ne influențează viața mai mult decât conștientizăm. Și nu mă refer doar la relațiile romantice sau de cuplu, ci și la cele pur sociale sau profesionale.
În plus, cred că alături de persoanele cu tulburare narcisică de personalitate, cele cu un stil de atașament evitant sau dezorganizat îi trimit cel mai des în cabinetele psihologului/ psihiatrului pe cei din jurul lor.
Dar iese greu, poate și pentru că s-a scris mult pe tema asta. În plus trebuie să recunosc că mi se pare anapoda ca niște trăsături de comportament și chiar de caracter să fie “externalizate” sub denumirea “stil de atașament”. Nu în ultimul rând, am realizat în ceea ce mă privește niște tendințe care s-au schimbat în ultima vreme și nu-i ușor să fii într-o poziție de imparțialitate și introspecție în același timp.
Până când reușesc, mi-au venit un milion de alte idei asociate. Iar una dintre ele este aceea că atât evitanții/ dezorganizații (care au acest stil de atașament) cât și narcisicii (care cu tendințe sau chiar tulburare de personalitate) au în comun un element esențial. Cu siguranță că există o predispoziție genetică și niște modele parentale care îi influențează. Dar problema lor este indisponibilitatea emoțională care se cimentează în traumă, ca o formă de protecție.
Astfel acestora le este frică de disconfortul sau durerea emoțională, inerente în relațiile interumane, și le evită cu orice preț. Iar a face parte dintr-un cuplu sau dintr-un grup vine la pachet cu respingere, conflicte, crize, tensiuni. Dar și alinare, conexiune, bucuria de a fi împreună, reușite comune.
Ei vor să controleze tot rollercoaster-ul afectiv, închizând întrerupătorul emoțional pentru a se deconecta. Numai că cei din jur nu au așa ceva, ceea ce îi coboară în zone afective vulnerabile.
Iată că cea mai clară dovadă a inteligenței emoționale și al echilibrului afectiv este abilitatea de a accepta disconfortul sau chiar durerea. A le trăi pe viu și a găsi metode sănătoase atât pentru sine, cât și pentru cei din jur de a face față. Și vorbesc atât despre durerea cea fizică, absolut de neevitat. Dar și de cea emoțională, inerentă și ea.
Nu dintr-o poziție de victimă, ci într-una de putere. Nu căutând-o activ, ci acceptând că face parte din joc.
Oamenii inabordabili, care spun despre sine că sunt independenți, nu pot fi romantici sau blânzi în conexiuni, nu sunt puternici, așa cum cred ei. Ci evitanți, deci slabi. Pentru că a te retrage mereu în carapace nu este protecție, ci doar frică, generatoare de perpetue cicluri de suferință. Noi nu suntem țestoase, ci mamifere bipede, îmbrățișabile.
A fi uman înseamnă, deci, a coopera, a atrage sănătos, a empatiza. Fără aceste comportamente ne aflăm în zona patologică sau de traumă și dacă pe a noastră ne este cam greu să o simțim, ar trebui să ne uităm în ochii celor din jur și la calitatea relațiilor pe care le avem cu ei.
Vedeți, nu-i simplu să țin frâul când o ia pe analize mintea mea! 😀 Poate îmi iese totuși textul despre stilurile de atașament. Dacă aveți idei sau sugestii, eu le aștept.