Anul trecut pe vremea asta, închideam ușa apartamentului bucureștean care a ținut loc de locuință, apoi birou, after-school și casă de oaspeți timp aproape două decenii. Și predam cheia noilor proprietari cu un nod în gât. Se închidea o etapă, dar viitorul suna bine.
Deși pandemia devenise o amenințare destul de palpabilă, nu-mi închipuiam, și probabil puțini au făcut-o, că lucrurile o pot lua atât de razna.
A urmat un an în care planurile s-au prăbușit unul după altul, în care ne-am zbătut să nu ne îmbolnăvim la plămâni și la cap, am trecut de multe belele, printre care și experiența de a avea Covid chiar în familie.
Au apărut vaccinuri, noi scheme de tratament, dar ne învârtim în jurul aceleiași cozi a amenințării unei boli pe care încă, nu o putem controla.
Au fost și părți bune: mai mult timp petrecut împreună, mai mult timp pentru mine, dar și multe momente de disperare. În plus am bifat multe experiențe inedite, școala online fiind cu siguranță una dintre ele.
Este clar că nimeni nu iese neșifonat din toată treaba asta. Unii rămân cu sechele fizice în urma bolii, alții trăiesc dolii neimaginate până acum, unii și-au pierdut jobul, alții bucuria de a trăi.
Dar există o lecție extrem de importantă pe care noi, oamenii, nu ar trebui să o ratăm.
Nu știu cum am ajuns să ne credem atotputernici. Să considerăm că totul stă în puterea noastră. Că deținem controlul absolut al devenirii noastre. Pentru că realitatea este diferită: factorul hazard își bagă întotdeauna coada în planurile noastre. Nu suntem atât de deștepți și putincioși pe cât ne credem. Știm, poate, să sesizăm oportunități și să mergem după ele. Să muncim cinstit și mult pentru a pune pâinea pe masă. Dar nu putem lupta cu un virus microscopic, cu toate laboratoarele pline de oameni peste măsură de deștepți. Nu putem prevesti mari dezastre sau trenduri care ne modifică total existența. Sau chiar dacă le vedem venind, nu avem, iată, puterea de a le opri.
La nivel individual, lucrurile stau la fel: oricând poate sosi momentul în care, brusc, nimic nu mai este cum obișnuia să fie. Și să nu stea în puterea noastră o rezolvare imediată.
Oricând putem închide cu speranță o ușă și de a doua zi toate celelalte să stea la fel pe termen nelimitat. Iar noi trebuie să continuăm să trăim, să căutăm o fereastră sau o gaură de șarpe, să ne adaptăm, ba chiar să găsim motive de bucurie în noua noastră existență ciudată și imposibil de anticipat.
Cea mai importantă lecție a pandemiei este, așadar reziliența. Sunt multe lucruri în viață care lovesc neașteptat. Unele bune: succesul sau o dragoste uriașă. Altele nebune: doliul, eșecul, despărțiri, boli incurabile. Dar orice sosește brusc și nimicitor trebuie să-și facă loc în devenirea noastră, să găsescă reacția potrivită, un teren fertil pentru adaptare, schimbare. Pentru că nu poți pur și simplu să ignori belelele, să le aștepți să treacă.
Iar asta înseamnă, în primul rând, să înțelegem că nu suntem atotputernici, iar atunci când Universul pare a râde în hohote de planurile noastre, o face tocmai pentru a ne aminti asta.