M-am măritat tânără, frumoasă şi tare toantă. Fără primele două calităţi sigur nu găseam pretendent şi dacă n-ar fi fost a treia cu siguranţă aş fi fost mult mai greu de convins.
Cea mai ciudată treabă din tot ritualul nunţii mi s-a părut celebrul îndemn de a rămâne împreună şi la bine, dar şi la rău. Adică partea cu greul este motivaţională şi prin urmare logică, dar cine fuge de bine? Am luat-o în sens metaforic şi nu m-am mai gândit până azi la ea.
Acum, la mulţi ani după, iată-mă bătrână, urâtă, dar puţin mai înţeleaptă. Primele două calităţi mă califică pentru divorţ, dacă n-ar fi probabil şi a treia.
Zic că sunt mai înţeleaptă, pentru că regăsind întâmplător celebrul îndemn nupţial am constatat că nu mi se mai pare ilogic. Pentru că am văzut cupluri în care succesul unuia dintre parteneri (mai ales dacă este ea) generează nesiguranţă, frustrare, gelozie, sentimente urâte şi greu de dus. Ştiu aşadar că puţini oameni au tăria de a se bucura de binele celuilalt, de a fi părtaşi la el, de a-l putea purta şi suporta ca şi cum ar fi al lor. Nici binele comun nu este mai uşor de tolerat, am văzut cu toţii că numeroase cupluri care şi-au clădit unul împreună, fie că vorbim despre notorietate, fie despre succes financiar, sfârşesc prin a se despărţi.
Şi cu răul este la fel de rău. Mai toţi soţii care au avut de dus încercări majore au sfârşit prin a se despărţi. Greul în doi devine agonie, pentru că trebuie suportate la dublu si incapacitatea de a ajuta, dar şi aşteptările uriaşe puse pe cocoaşa cuiva care este la fel de suferind şi vulnerabil.
Iată că îndemnul nu este deloc metaforic, ci cât se poate de realist şi înţelept. Doar că a rămas cam arhaic şi l-aş aduce în vremurile noastre printr-o adăugire: împreună la bine, la normal şi la rău.
În trecutul îndepărtat, cuplurile aveau preponderent un rol economic şi de protecţie. Supravieţuirea era cuvântul de ordine, hrana zilnică motivaţia cea mai puternică. Nu existau atâtea nuanţe şi plictisuri cu parentingul, nevoile emoţionale ale partenerului, pasiuni comune, potriviri de caracter şi nu numai. La bine şi la rău era suficient.
În zilele noastre rutina omoară pasiunea. Stresul, nesomnul, asteptările aberante şi nerealiste, alergatul chiaun, banalităţile tracasante au luat locul focului primordial şi al oalei cu ciorbă de vânat. Nevasta trebuie să gătească cu stiletto şi unghii lăcuite, după ce şi-a terminat rapoartele corporatiste, bărbatul să “vâneze” cu muschii antrenaţi la sală şi cu portofelul plin. Undeva între toate astea, copiii trebuie şi ei mângâiaţi pe creştet. Goana de a face infinit mai multe lucruri în aceleaşi 24 de ore antice ne îndepărtează unii de alţii. Nevoile din ce în ce mai rafinate şi mai greu de abordat adaugă constant bomboane colorate pe coliva cuplului modern.
“Împreună la bine, la normal şi la rău, până când moartea sau notarul ne-ar putea despărţi 🙂 ” – cam asta ar fi predica pirostriilor moderne.