Trăim cu siguranță o vară furtunoasă, plină de incidente, evenimente, situații dezastruoase.
Amintesc pe cele mai recente și dezbătute: scandalul abuzurilor de la SNSPA și al morților de la spitalul Pantelimon. Ambele având rădăcini adânci și o durată nepermis de mare.
Alfred Bulai mi-a fost profesor în primii ani de studenție. Pot confirma că erau de notorietate relațiile care depășeau zona profesională cu studentele mai mari. Îmi închipuiam pe atunci că erau toate mutual consimțite, aflu acum că situația era mult mai complexă și grețoasă. Multe din abuzurile relatate în presă au ca dată de început perioada în care îmi finalizam studiile superioare. A trecut de atunci o viață de om, iar tipul ăsta a crescut profesional, a câștigat bani și a fost protejat de sistem deși era suprem de libidinos. Ce fel de organizație este aceea în care un sfert de secol un abuzator nu doar că rezistă, ci capătă un statut profesional de invidiat?
Ghinionul face ca și cu spitalul morții să fi avut o nedorită tangență, atunci când un membru al familiei extinse a fost dus în stare foarte gravă. Se întâmpla tot la începutul anilor 2000, iar senzația era exact de anticameră a sfârșitului, care, de altfel, s-a și petrecut acolo. Și aici avem un interval de timp nepermis de mare în care nimeni nu s-a gândit să reglementeze un lucru trist, dar natural: decența ultimelor clipe. Incluzând aici nu doar suferința pacienților, ci și pe cea a aparținătorilor. Ce fel de sistem este acela care își lasă angajații să se descurce, care cum pot, în situații nu doar traumatizante, dar și foarte dese și consumatoare de resurse financiare, de timp, de energie? Cum se poate ca în zeci de ani un spital să rămână la fel, singurii vinovați fiind doi doctori din zilele noastre, din aceeași echipă?
Țapul ispășitor este, în România, o instituție socială. Noi nu căutăm soluții, căutăm doar vinovați. Și avem astfel o grămadă de catastrofe din care nu învățăm nimic, dar a căror inchiziție o savurăm în spectacole online sau televizate.
Realitatea este că în astfel de cazuri, nu există un singur vinovat. Nu doar Bulai merită arătat cu degetul. Ci și colegii lui. Cei care ar fi trebuit să verifice care-i treaba cu sesiunile de practică montane. Omul ăsta a fost tolerat acolo. Cum s-ar fi oprit? De ce ar fi făcut-o, dacă nimeni nu i-a zis că e un dobitoc și că ce face el este inacceptabil?
La fel și la Pantelimon. Spitalele nu sunt sate fără câini. Există rapoarte, există statistici, e imposibil să ai două criminale într-o secție, fie ea cu risc crescut de deces și să nu realizezi că se întâmplă ceva suspect. Acolo este o complicitate, cauzată cel mai probabil de subfinanțare cronică și stres crescut. Când lași oamenii să se descurce cum pot în situații de viață și de moarte, fără să le dai instrumentele necesare, ești la fel de vinovat ca ei.
Evident că asta nu-i scuză pe cei în culpă. Fiecare plătește pentru greșelile făcute. Problema este că tocmai această încrengătură de vinovății face ca dreptatea să fie dificil de împărțit. Să ne amintim de evenimentul nefast de la Colectiv. Cine a fost de vină? Proprietarii barului? Primarul? Cei cu artificiile? Cei direct răspunzători de autorizații? Toți laolaltă. Deci practic nimeni, după cum arată dreptatea făcută.
Iar toată vânătoarea de vrăjitoare ascunde un fapt și mai grav: că dacă mâine s-ar întâmpla un eveniment similar, ar fi la fel de multe victime.
Sper ca justiția să-și facă treaba în aceste spețe migăloase. Dar cum ne asigurăm că astfel de situații, deloc rare, nu se vor petrece la infinit cu aceeași toleranță criminală din partea tuturor?