Suntem generațiile pentru care nimic nu mai este banal. Viața este plină de încercări, relațiile generatoare de anxietate, părințeala un abis despre care nu știm nimic, cariera o traumă. De la nutriție, modă, sănătate și până la sensul vieții, totul pare subiect de curriculă post-universitară.
Am ajuns așadar să credem că tot ce e bun în viață vine după documentări temeinice, chin, sacrificii, durere. Ceea ce este nu este tocmai fals, nu primim servite pe tavă succesul, relațiile fericite, realizările în general.
Dar poate că tocmai acesta este problema noastră de am devenit atât de încercați mental. Pe de o parte ni se spune că tot ceea ce e bun stă dincolo de limita de confort, că trebuie să fim rezilienți și insistenți.
Dar pe de alta, insistăm să bântuim prin coclauri insalubre ale existenței noastre și să batem la uși închise, tocmai sub umbrela perseverenței.
Unde este echilibrul, așadar? Când trebuie să continuăm și care este semnul că punem prea mult efort pentru nimic?
Chiar dacă presupun muncă, sacrificii, disconfort, lucrurile pentru care merită să luptăm sunt simple. Ne poartă pe cărări logice, ne arată pașii clari de urmat, deși uneori par a fi mult prea generoși pentru puterile noastre. Aliniază oportunități, momente și oameni.
E greu, dar are sens. Creștem. Învățăm. Reușim.
Drumurile greșite nu au logică. Ne învârt în aceleași cercuri obositoare. Simțim epuizare chiar și când pare că nu am făcut nimic să ne încerce forțele. Privim obsesiv spre detalii banale, uitând că o călătorie lungă are multe destinații care o compun. Nu ajungem nicăieri, dar nici nu ne vine să abandonăm.
E ca o vrajă blestemată, imposibil de spart.
Ar trebui să facem la timp diferența dintre greu și complicat. Dacă e doar dificil, dar clar, e drumul care trebuie. Dacă ne poartă prin ocolișuri absurde, ne pune obstacole care nu au de-a face cu scopul nostru, ne chinuie, ne distrage, nu suntem pe calea cea bună.
Greu nu înseamnă ilogic, complicat, lipsit de sens. Înseamnă doar muncit, răbdat, încercat, așteptat.