- 03/05/2023
De-a lungul timpului am cunoscut mulți șefi cu un ego uriaș care le “mușca” din caracter. Îi știți, cei cărora le sare țandăra din lucruri minore și le transformă în adevărate războaie organizaționale. Cei care nu acceptă opiniile altora, pentru că le șifonează imaginea de atotștiutori. Cei care tună, fulgeră, dau cu tsunami din motive atât de absurde încât mediul de lucru devine ireal.
Și-mi pare că numărul lor crește exponențial. Pentru că nu doar organizațional, ci și în afara jobului, am ajuns a prețui mai mult agresivitatea și meltenismul decât asertivitatea, educația, autodisciplina.
Și ego-ul părinților pare a fi stăpân prin familii. Îl vezi prin parcuri, în false și naive competiții, îl auzi strigând de pe marginea terenului de sport sau înfuriindu-se pentru notele de la școală. “Ăla de ce poate și tu nu?” reprezintă refrenul orgoliului parental și tinde să devină vocea sabotoare din capul viitorului adult.
Orice grup social, că vorbim despre vecinii de la bloc sau clubul pasionaților de automobilism tinde să devină scena unor adevărate concursuri de etalare a grandorii de sine și a splendorii rezultatelor obținute.
Doar că nici din narcisismul șefilor și nici din cel al părinților nu iese nimic bun. Sau dacă se ivește ceva din rezultatele scontate, prețul plătit de cei din jur este uriaș, neprofitabil.
În presiunea goanei după statut și confort pare că am devenit generații conduse de ego. În orice aspect al vieții noastre și în orice conjunctură socială avem de hrănit un sine fals, uitând astfel de adevăratele noastre nevoi. Suntem tot mai conflictuali, ne îndepărtăm de codul moral, ba chiar și de propria noastră identitate. Devenim niște holograme sociale, pline de indicatori de statut și recorduri personale.
Și, evident, suntem tot mai nefericiți, crescând astfel generații mai încărcate și triste ca noi. Nu avem relații autentice cu cei care ar trebui să ne fie apropiați. Dormim prost, mâncăm asemenea, luăm decizii care ne costă sănătatea. Alergăm bezmetici prin viață, convinși că destinația viitoare va fi cea mai confortabilă și lipsită de griji.
Numai că singura destinație certă și liniștită este cea despre care ni se poveștește pe ultimul drum. Cea cu verdeață.
Celelalte călătorii sunt complicate și au prea puține momente fericite. Fluturii din stomac asortați cu privirea sursei lor care spune că are, la rându-i, propriul stol, mirosul de bebeluș asezonat la o noapte completă de somn, o realizare profesională urmată de ziua aceea liberă neprevăzută.
În rest oameni care vin și pleacă, lăsând în urmă invariabil răni, o mulțime de obstacole și de căzături, dorințe care par a se împlini pe dos, lupte pe toate fronturile.
Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul. Dar exact asta ar trebui să ne învețe că ego-ul nostru este ridicol. Poate că un român a inventat leacul pentru diabet și un altul stiloul. Poate că, în sălbăticie avem cea mai frumoasă țară. Dar statisticile ne arată clar cât suntem de mici, de fapt, comparativ cu restul lumii.
Nu vă lăsați orbiți imaginea propriei importanțe și priviți la măreția celor cu adevărat mari. Este singura cale de a deveni asemenea lor.