- 21/03/2023
În ianuarie s-au împlinit 20 de ani de când sunt mamă. Mulți, suficienți cât să fi văzut generații întregi crescând și vă spun cel mai banal sfat de parenting, pe care nimeni nu vrea să-l afle: copiii devin ceea ce vor, pot și sunt lăsați să devină.
Nu ce visează părinții lor. Nici ce îi presează școala. Cu atât mai puțin ce își închipuie cei din jur.
Dacă aș face un sondaj de opinie, iar cei implicați ar da dovadă de memorie bună și sinceritate, puțini părinți ar spune cu mâna pe inimă că au trasat cu mâna lor destinul frumos și luminos al copiilor. Cu toții i-am îndrumat, obligat, condiționat, influențat, dar până la urmă tot ei s-au mobilizat, au făcut, au eșuat, au renunțat, au continuat.
Părinții obsedați de control le-au pavat drumul copiilor către abuz alimentar sau de alte substanțe. Cei mai permisivi au stat de pază și au încercat deraieri atunci când lucrurile păreau că se îndreaptă către direcția greșită, uneori acționând decalat. Dar orice stil de parenting am fi fost avut, definitorii au fost, de fapt, motivațiile copiilor, dorințele lor, alegerile făcute, energia pe care au depus-o.
Parentingul nu este despre copii, ci despre noi, părinții. Nu ei trebuie să se ridice la înălțimea așteptărilor noastre, ci noi trebuie să ne vindecăm de frici, traume, dureri și să devenim niște parteneri de drum frecventabili. Nu este o relație de control, nici de supervizare, ci una complexă, dinamică în care fiecare are roluri complementare, sinergice.
În 20 de ani am văzut mulți copii devenind oameni mari. Fiecare în felul lui, fiecare în timpul lui. Toți surprinzător de repede și de diferit. Copiii zombificați de prea multe responsabilități menite să-i ajute să devină “cineva”, au devenit pur și simplu altcineva.
Și observ că se perpetuează aceleași tipologii de părinți, unii stresați, obsedați de coordonatele care ni se induc social: școală bună, rezultate excelente la diverse concursuri mediocre, meditații fără număr, școală bună, alții nefiresc de detașați.
Tot nu realizăm cât de mici sunt mizele pe care noi le considerăm uriașe. Cât de puțin timp le dăm pentru ceea ce este cu adevărat important să devină mari: pentru a visa, pentru a greși, pentru a-și propune, pentru a vedea pe alții eșuând sau reușind.
Bifatul tuturor concursurilor școlare îi ține ocupați. Medaliile de la gâtul lor ne fac fericiți. Dar oamenii care au schimbat lumea au avut timp să-i analizeze strâmbăturile, nu să se preocupe dacă și-au bucurat sau nu părinții. Iar adevăratele trofee au numele câștigătorilor inscripționate pe ele, nu sunt cumpărate en-gros de la magazin.
Devenirea nu este un proces liniar, de tip cauză și efect. Notele mari nu-ți garantează succesul, cele mediocre nu înseamnă neapărat eșec. Dar noi perpetuăm același stil de parenting de tip “Eu spun, tu faci. Acum!” și uităm că premiul cel mare vine abia peste 20 de ani, când copilăria s-a încheiat, iar rolul nostru parental devine minimal.