Una dintre parcările din Bonifacio (Corsica) este situată lângă Cimitirul Marin și mărginită de apa azurie a mării. Într-un așa decor, nu-i de mirare că imediat ce am coborât din mașină, am vrut să mă plimb puțin printre aleile cu morminte. Dar niciunul dintre ai mei n-au vrut să mă însoțească.
– De ce vizitează oamenii cimitirele ca pe muzee? m-a întrebat cel mic.
I-am explicat că cimitirele înseamnă nu doar destine curmate. Ci și bucăți de istorie, artă, cultură. În plus moartea este inevitabilă, cu cât ne raportăm mai sănătos la ea, cu atât trăim mai echilibrat. Crucile altora ne sunt imaginea realității că oricât ne zbatem, tot acolo vom ajunge în fapt.
Aseară am fost la concertul celor de la Depeche Mode.
Turneul lor, intitulat Memento Mori, are același scop: de a ne aminti că suntem muritori. Că, dacă avem noroc ca Dave Gahan și Martin Gore, îmbătrânim. Și apoi noi ne stingem, iar ei vor rămâne perpetuu.
Amintirea morții chiar trebuie celebrată. Altfel nu vom trăi niciodată așa cum trebuie zilele care ne sunt date.
N-am avut norocul să îi văd în formula completă, de aceea pentru mine cel mai emoționant moment a fost atunci când chipul lui Andy Fletcher a apărut pe ecrane, însoțit de acordurile piesei World in My Eyes.
Dar mă bucur enorm că am avut privilegiul de a-i devora ascultându-i până la urmă în fața ochilor mei. Acolo unde mi s-a perindat toată adolescența, pe când muzica era un limbaj al iubirii, și apoi multe dintre etapele vieții mele în care m-au asistat. Pentru că ceea ce ți se lipește de suflet de mic rămâne acolo și te însoțește definitiv.
Deși a început într-o căldură sufocantă și a continuat cu niște dușuri extreme, fost pur și simplu magic. Am dansat ca o apucată, chiar și în ploaia torențială, am cântat, am plâns, m-am bucurat, am înțeles. Oamenii ăștia sunt colosali pentru că au depășit orice obstacol și au mers mai departe. Și pentru că sunt conștienți și se bucură de privilegiul pe care îl au: acela de a fi colosali.
Mulțumesc alor mei care au organizat momentul. Și divinității, pentru că după două încercări nereușite, a treia a fost cu noroc!
(În caz că vă întrebați de ce n-am purtat la concert vestă și ciocate ca orice fan care se respectă, vă spun că ar fi fost prea banal. Rochia este una Levi’s, brand pentru care aș fi omorât pe atunci când ascultam primele albume Depeche Mode. În plus îmi amintește de una pe care o purtam cu bocanci prin liceu. Dar, cel mai important – este mărimea XS! 😀)